Au trecut aproape două ore de când se plimba prin parcare. Nu stătea acolo doar pentru că îl fascinau mașinile. Deși îi plăceau. La vârsta de 11 ani, băieților le plac mașinile. Clișeul acesta le este cultivat de timpuriu.
Dacă te-aș întreba ce ai da cadou unui băiat de doi, trei, patru, cinci, șase, douăzeci și șase sau patruzeci și șase de ani pentru a fi sigur că îi place, răspunsul ar fi inevitabil o mașină. Nu contează dacă e de lemn sau de aliaj, dacă e de jucărie sau adevărată, dacă ai nevoie de telecomandă sau volan pentru a o controla. Mașina este și rămâne apanajul masculilor speciei umane.
Și acum voi auzi corul reprezentantelor șoferițelor de pretutindeni. „Dar stai putin! Noi nu conducem mașini? Noi nu avem drepturi egale? Noi nu?" Ba da. Și femeile conduc mașini și le cumpără și le primesc cadou.
Încă nu am văzut nici o femeie care să se extazieze atunci când se pomenesc noțiuni ca numărul de cilindri în V, caii putere sau numărul secundelor în care mașina atinge suta. Sclipirea aceea din ochii bărbaților poate fi echivalată în cazul femeilor cel mult cu noțiuni ca senzorii de parcare față-spate sau cutia automată. Culoarea, în schimb, culoarea e definitorie.
Așa că nu e de mirare că puștiul a ales parcarea centrului comercial. Sunetele mașinilor, mărcile, profilul cauciucurilor, ultimele îmbunătățiri aduse bolizilor îl încântau. Când va fi mare, va avea propria lui mașină. Una scumpă, sclipitoare, care să producă zgomotul acela de bolid care îl făcea să întoarcă privirea pe stradă.
Căldura. Acesta era poate motivul realist pentru care stătea în acea parcare. Afară era de vreo cinci zile ger. Nu știa exact cât era temperatura. Pe crucea verde clipocindă a unei farmacii apărea -10 grade ziua. Pe o altă cruce la fel de verde și clipocindă erau 20 de grade. Crucile acelea verzi nu sunt de încredere, dar mai degrabă erau -10 decât 20.
Pe frigul acela nu putea sta în stradă. Totuși trebuia să aducă mâncare acasă, să facă rost de măcar 10 lei zilnic, să caute câteva cartoane pentru foc pe la tomberonul blocurilor și să fie înapoi în baracă înainte de lăsarea întunericului.
Îi era groaznic de frig să stea la semafor. Sărbătorile trecuseră, așa că pe la biserici nu prea mai venea nimeni. De Crăciun era frumos. Oamenii se uitau la el cu milă. Primea mai mulți bani. Uneori și o pâine. Odată a primit un cozonac. Ar fi vrut să îl mănânce pe tot. L-a dus acasă. A primit două felii. Măcar nu a adormit cu burta goală.
Dacă mergea împreună cu sora lui, câștigau mai mult. Dar nu îi plăcea să o țină după el. Îl încetinea și se plângea mereu de frig. Fetele nu sunt deloc rezistente la frig. În special cele de șapte-opt ani. Cam atâta avea sora lui.
Pe lângă ei doi mai erau și frații gemeni și un bebeluș de patru luni. Îi iubea, dar uneori se gândea dacă nu i-ar fi fost mai ușor fără ei. Sau măcar fără bebelușul care plângea toată ziua și toată noaptea. Pentru el avea nevoie de bani. Era bucuros dacă primea și mâncare. Să mănânci e important, dar să cumperi niște scutece e și mai important. Pe frigul acela era aproape imposibil să speli ceva.
Gemenii s-au născut primăvara devreme și nu îi era greu să spele scutecele pentru ei. Dar acum nu. Era el bărbatul în casă. Aducea el de mâncare. Stătea el cu orele la semafor. Dar să spele scutece în apa înghețată nu își dorea. Așa că a cumpărat într-o zi din bănuții adunați niște scutece de unică folosință. Mama l-a certat. Putea să cumpere mâncare. Apoi i-a părut rău că l-a certat. Bebelușul se simțea mai bine. Nu mai plângea atât de mult. Pentru momentele de liniște, trebuia să adune bani. Să se chinuie mai mult.
„Îmi dați vă rog coșul?"
CITEȘTI
Scăpărări, frânturi și vreo șase începuturi
Short StoryCând poveștile nu doresc a fi spuse, ele ridică vălul puțin și apoi pleacă, lăsând în urma lor începuturi. Totul se rezumă la o istorie zărită printre frânturi, în care scapără finaluri care nu se vor întâmpla vreodată.
