Scăpărări, frânturi și vreo șase începuturi

Începutul

O uram pentru că era frumoasă, zâmbea copilărește, habar nu avea cât de fermecătoare e, nu știa că sclipește în atâtea moduri în care orice bărbat ar rămâne fascinat. Nu ar recunoaște-o niciodată în fața ei. Niciun bărbat. Fascinația.

Și pentru că scria. O uram pentru că scria atât de bine. Binele acela în care nimeni nu putea identifica un stil anume. Dacă nu ai știi că e ea, ai crede mereu că e alta. O uram pentru că nu terminam niciodată poveștile ei, romanele ei, poemele ei. După două, trei, cinci pagini le aruncam, doar ca mâine să încep alta din nou și din nou.

M-a întrebat odată dacă am citit până la capăt vreo poveste din ce scrisese ea. Am mințit. I-am spus că da. S-a uitat în ochii mei și mi-a spus „Tu mă minți!" Am plecat ochii. I-am mărturisit atunci că nu citisem nici o poveste întreagă, ce să spun despre romane. Dacă ar scrie haikuri, m-aș fi oprit la silaba zece. Râse puternic.

Până atunci nu scrisese nici măcar un haiku. Cel puțin nu unul demn să apară în caietul cu coperți maro. Poate încercase cândva pe un șervețel într-un restaurant și chelnerul îl aruncase împreună cu șervetele mânjite cu sos de roșii și dulceață de afine. La momentul acela nu știam că există caietul acesta pe care îl țin eu în mână.

„Nu are a face că nu ai citit până la capăt. Finalurile sunt pentru proști și resemnați. Oamenii deștepți se opresc din citit în mijlocul acțiunii."

Când am primit prin curier plicul îndesat și am scos caietul, se împlineau șase săptămâni. A fost ciudat să sune băiatul de la livrări și să îmi spună că am un colet de la ea. Am încremenit pentru câteva secunde.

Dacă era totul o farsă proastă? M-aș fi bucurat să fie. Nu a fost. Am urât-o mai tare pentru că mi-a dat pentru o secundă speranța. Nu am deschis plicul până acasă.

Pe prima pagină scria cu litere mari NU CITI PÂNĂ LA CAPĂT. Era scrisul ei de mână. Dezordonat, cu un chin voit de a scrie frumos. Nu îi ieșea niciodată. Literele arătau diforme. L-am închis și l-am pus lângă cărțile de citit din luna aceea.

Nu l-am deschis până azi. După trei luni. Paginile scrise la calculator erau lipite lângă cele scrise de mână. Mâzgăleli. Îl închid iar. Nu îl mai suport. Îi voi da foc în una din zilele astea. Îl arunc de perete. În zborul lui cade o foaie, un fluture de foaie. Apoi o bufnitură și gata.

Astea șase sunt pentru tine. Și dacă citești foaia asta înainte de a fi citit poveștile, știu că ele zac undeva pe podea. Așa-i că ai trântit caietul de perete?

Nu avea cum să știe. Nu avea cum. Așa-i că nu avea cum? Ah, de mi-a jucat în ultimele patru luni jumătate o farsă, o omor cu mâna mea. Jur că o fac. Nu are cum.

Am luat caietul de pe jos. Am dat prima pagină și pe a doua scria cuprinsul. Titlul fiecărei povești. La final cu litere mici „Să nu începi cu prima poveste. Citește-o ultima!"

Cine ești tu să îmi spui cum să citesc? Cine ești tu? Nu mai ai nici un drept! O să citesc cum vreau. Vezi o să încep cu prima. Și ce o să faci? Ce mai poți să faci? Și am deschis la prima poveste.

Titlul scris mare pe foaie Basme cu tulburări de personalitate. Interesant. Nu îi plăceau basmele. Pe următoarea pagină cu violet a mâzgălit. „Știam că nu mă vei asculta și vei citi prima poveste. Dar lasăm basmele pentru mai târziu. Bine? Și nu uita. Niciodată să nu le citești până la capăt. Dă pagina și începe."

Am dat pagina.

Îmi tremura mâna.