Capitolul 26

411 33 0
                                    

Învârt micuța piatră printre degete. Atât de mică.

-A trecut ceva timp, spun într-un final.

Îmi ridic privirea spre piatra funerară pe care e așezată o poză cu Elena și mama. Era ziua mamei, iar sora mea mai mică i-a luat un trandafir roșu. Un trandafir care simbolizează iubirea. Aș vrea să mai am ocazia să îi ofer mamei cadouri, să primesc în schimb un zâmbet cald și un sărut în vârful capului; să îi ofer Elenei dulciuri, să văd zâmbetul copilăresc care i se ivea când zărea o bucată de ciocolată.

Aș vrea să am ocazia să îi dau un trandafir lui Mak. Să rup țepii și să i-l așez după ureche. Să îi văd ochii albaștri.

E mai sigur așa.

Clatin din cap, alungând cuvintele pe care l-am rostit când i-am dat drumul.

-I-am dat Dakotei lănțișorul tău. De fiecare dată când pune mâna pe el îl bagă în gură, deci Katia mai așteaptă până să i-l pună la gât.

Mi se strânge inima când realizez că Dakota va trebui să vină la un mormânt ca să se plângă de comportamentul mamei ei. Poate nu va veni, dar îmi place să-mi imaginez că ea și Elena ar fi prietene bune și că s-ar amuza pe seama Katiei.

-E frumoasă. Are părul negru, dar e la fel de cârlionțat ca al Katiei. Cel puțin, acum.

Nu am întrebat-o pe Katia cum s-a gândit să își numească fiica Dakota. Mi-am asumat că o va numi după mama, dar nu e ca și cum sunt dezamăgit. Nepoata mea poate avea orice nume, mie tot perfectă mi se pare.

-Katia mi-a spus acum ceva timp că ar trebui să mă iert dacă vreau să scap de vinovăția asta, dar nu știu cum să o fac.
Cum aș putea să mă iert? Am fost total orb la durerea prin care ai trecut, te-am ignorat aproape complet în speranța că mă voi integra în școala care, oricum, nu m-a binedispus. Ai trecut printr-un chin pe care nici nu mi-l pot imagina, aveai nevoie de ajutor, iar eu nu am făcut nimic să te ajut.

Inspir adânc. E prima oară când vorbesc atât de mult aici. Am tot venit cu Katia, dar niciodată singur. Niciodată nu am spus ce am gândit.

-La început am fost nervos. Eram furios că ai ales să ne lași singuri; să mă lași singur. Apoi am fost confuz. Nu am putut înțelege de ce ai ales să pleci, de ce în acest fel. Am fost atât de confuz o perioadă, dar nu m-a lăsat inima să îți citesc scrisoarea. Am preferat să nu știu. Iar apoi am devenit deprimat. Am început să iau droguri din nou, am avut aceeași problemă ca acum câțiva ani, la cămin. Plângeai în fiecare zi pentru că nu voiam să mă las, mai știi?

Totul pare atât de îndepărtat, deși au trecut doar câțiva ani. Am citit scrisoarea Elenei în noaptea în care s-a născut Dakota. Nu știu de ce, dar atunci am simțit că era timpul.

Am plâns ca un bebeluș la cuvintele scrise rapid pe foaia îngălbenită. Am strâns-o la piept și am stat cu ochii ațintiți în tavan aproape o oră.

-Dar acum sunt curat și am speranța că, deși tu și mama nu sunteți fizic aici, sunteți mândre de mine. Măcar pentru asta, dacă nu pentru restul comportamentului meu.

Privesc din nou pământul pe care sunt așezat. E rece, dar nu mă deranjează.

-Îmi pare rău, Elena.

O adiere a vântului îmi trimite fiori pe șira spinării, determinându-mă să mă cutremur.

-Seb!

Un țipăt fericit urmează după vocea Katiei. A adus-o pe Dakota.

Îmi întorc privirea spre cele două. Katia o ține în brațe pe micuța brunetă care dă frenetic din mâini.

Sebastian Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum