Sebastian

Capitolul 12

Makani

Îl privesc pe Freddie, gândindu-mă în continuare la ce mi-a spus Bas. Încă nu înțeleg cum a putut să îi ascundă surorii sale ceva atât de important.

Înainte să vin aici la prânz, l-am sunat pe Freddie și l-am întrebat dacă Bas e la lucru.

Nu am întrebat la telefon de ce nu e aici, chiar dacă mă roade curiozitatea.

-Kani, mă auzi?

Revin la realitate când Bas își trece mâna prin fața mea.

-Scuze, ce?

-Am zis că nu a mai venit de trei săptămâni. L-am sunat de vreo zece ori, iar când mi-a răspuns a zis doar că e bolnav.

Bolnav? Acum sunt curioasă și îngrijorată. Din câte știu eu, Bas nu are alte cunoștințe prin oraș, în afară de mine și Freddie. Nu are cine să aibă grijă de el.

Freddie oftează trist, dar sunt sigură că nu are nicio legătură cu Bas.

Oricât de îngrijorată aș fi pentru Sebastian, Freddie e aici. Freddie, deși nu acceptă ajutor, dorește să aibă cu cine vorbi.

-Tu cum ești? Încă nu ți-ai găsit curajul?

Mă privește urât, dar nu mă afectează cu nimic. Îl cunosc pe Freddie de mulți ani, chiar dacă nu am fost tot timpul aici. Mereu ne-am dat mesaje, mereu știam ce întâmplă în viața lui, iar el știa ce se întâmpla în a mea.

-Ți-am mai zis că nu voi spune nimic.

Clatin dezamăgită din cap. Păstrează un secret pentru a nu le răni pe Zara și Tori, dar el e cel care suferă. Lui Tori nu i-ar păsa, atâta timp cât tatăl ei e prezent, iar Zara poate trece peste.

E o situație, oarecum, asemănătoare cu a lui Bas. Amândoi vor să protejeze oamenii de durere, fără să înțeleagă că doare la fel de mult să nu știi nimic.

-Eu te sfătuiesc să o faci, până nu e prea târziu.

Mă uit la ceasul de pe perete, ignorând comentariul lui Freddie.

Trebui să trec pe la Bas. Adevărul e că nici nu știu de ce am plecat. Am înțeles de ce a ascuns moartea surorii lui mai mici. A fost o decizie proastă, dar înțeleg.

-Știi că oricât de balaur ar fi Zara, o să te sprijine, nu?

Freddie oftează din nou și mă bate ușor pe umăr.

-Nu vreau să aflu dacă ai dreptate sau nu.

Îmi dau ochii peste cap și mă dau jos de pe dulăpiorul în care Freddie ține tot felul de unelte.

-Trebuie să plec, spun după ce îl îmbrățișez.

-Să-l saluți pe Seb și pentru mine, zice cu un rânjet enervant.

În mod normal i-aș arunca vreo replică sarcastică, dar sunt îngrijorată pentru Bas. Gândul îmi e doar la el.

Trei săptămâni l-am evitat și i-am ignorat mesajele. De fiecare dată când situația s-a îngreunat, iar eu nu am știut cum să ajut, am dispărut din viața persoanei respective. Bunicul spune că e din cauza mamei, dar eu nu cred că e așa.

Nu vreau să îi fac asta lui Bas. Nu știu ce e cu el, dar are ceva care mă atrage ca un magnet. Nu mă refer la aspectul fizic - chiar dacă ajută, puțin - ci la felul său de a fi. Indiferent de greșelile făcute, e o persoană bună. Chiar dacă decizia lui a îndepărtat-o pe sora lui, nu înseamnă că el i-a vrut răul.

Ajung în fața apartamentului, cu inima bătând nebunește. Înghit în sec și bat la ușă.

Niciun răspuns.

-Bas? vorbesc și bat, din nou.

Niciun răspuns.

Îmi lipesc urechea de ușa apartamentului, în speranța că îl voi auzi. Nimic.

De data asta dau cu pumnul în ușă, strigându-i din nou numele.

-Sebastian!

Liniște completă.

Până aici mi-a fost. Caut cheia de rezervă a apartamentului prin buzunare.

Când o bag în ușă, încerc să o rotesc, dar nu reușesc. E deja descuiată.

Intru încet în casă, strâmbând instant din nas. Miroase de parcă ceva a murit aici.

-Bas?

Nu se aude nimic. Pare că nici nu e acasă, dar e aici. Știu că este.

-Bas?! întreb mai tare.

Sufrageria e îngrozitor de dezordonată. Cutii de la mâncare chinezească, cutii de pizza, doze de suc și... seringi. Vreo patru sunt aruncate aiurea pe măsuța de cafea. Am mai avut de-a face cu așa ceva.

Panica se instalează imediat în mine, inima luând-o la galop.

-Sebastian!

Intru în bucătărie și în baie în căutarea lui. Când ajung în dormitor, suspin speriată. Bas zace în propria vomă, pe podea.

Îmi scot telefonul din buzunar și sun cât de repede pot. În timp ce vorbesc cu femeia care mă întreabă ce s-a întâmplat, mă las în genunchi lângă el.

-Sebastian, deschide ochii, te rog! urlu speriată, scuturându-i umărul.

-Kati...

-Nu, sunt Makani. Ține ochii deschiși, te rog, îi zic blând, mângâindu-i părul.

Îmi zâmbește, apoi închide ochii din nou.

-Nu, nu, nu! Deschide ochii!

***

-Cum e?! aud vocea lui Fred.

Îmi ridic privirea înlăcrimată și îl văd cum se grăbește să ajungă la mine.

Mă ridic și mă arunc în brațele prietenului meu. Fred mă strânge, aducându-mă mai aprope de pieptului și îmi sărută creștetul capului.

Nu am mai trecut prin așa ceva de mult. Uitasem cât de mult te înnebunește această așteptare. Așteptarea în care nu știi ce se întâmplă. Vezi asistenți venind și plecând, dar nu ți se spune nimic.

-E acolo de două ore și încep să înnebunesc, spun printre suspine.

-I-ai sunat familia?

Mă îndepărtez de Fred și îmi șterg obrajii umezi.

-Am vrut, dar nu am știut pe cine să sun. De fiecare dată când vorbeam despre asta schimba subiectul sau evita să spună vreun nume.

Nu am insistat pe subiect prea mult. Nu am vrut să aduc amintiri neplăcute înapoi.

Privind spre sala în care au grijă de el, în minte îmi răsună ultimul cuvânt pe care mi l-a spus.

Kati.

Scot telefonul lui Bas din buzunar și îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu are parolă. Cait printre contacte și singura persoană a cărui nume începe cu "K" este Katia.

Nu știu dacă e vreo prietenă sau dacă e sora lui, dar voi suna oricum.

-Aici Katia. Lăsați un mesaj după semnal, vă voi suna înapoi.

Oftez frustrată și las un mesaj în care îi spun că Bas e în spital și să sune înapoi imediat ce aude mesajul.

Mă așez pe scaun și privesc peretele alb, inspirând adânc.

Am sperat că nu voi mai trece prin așa ceva. Am sperat că îmi voi trăi viața, suprimând amintirile adolescenței mele.