Sebastian

Capitolul 19

Nu trebuie să mi se spună de două ori să stau în mașină. Makani s-a dus după Rain, iar eu chiar nu vreau să dau ochii cu Zara.

Pentru cineva care nu o place prea mult pe Mak, Zara e foarte fericită ca Mak să o ia pe Rain de la ea. Aș vrea să fiu cu Mak acum, să mă pun între ea și săgețile Zarei, dar nu cred că și-ar mai lăsa fiica cu noi dacă m-ar vedea. Mak ține prea mult la fetița aia ca să mă bag eu în aranjamentul dintre cele două.

-Îmi place de ea. Și Katiei îi place.

O privesc pe Francesca în oglinda retrovizoare.

-De Mak?

Fran își dă ochii peste cap și aprobă cu zâmbetul pe buze.

Adevărul e că eram curios de ce crede Katia despre Makani, dar nu am avut nici curajul, nici ocazia să o întreb. Nu eram sigur unde voi ajunge cu Mak odată ce lucrurile vor reveni la normal.

Nu pot exprima în cuvinte cât de fericit sunt că Makani e pe placul Katiei. Nu schimba cu nimic dacă nu o placea, dar acum, în ocaziile în care se vor revedea, voi putea fi subiectul glumelor dintre ele. Voi putea sta deoparte și să privesc spre ele cu zâmbetul pe buze. Totul va fi normal.

-Mai ai coșmaruri?

Inspir adânc și îmi privesc picioarele.

-Am avut o singură noapte liniștită. De atunci, Mak a trebuit să mă trezească de fiecare dată.

Se pare că m-am înșelat când am crezutcă Mak este remediul pentru coșmarurile mele. Până la urma va trebui să nu mă mai înivnovățesc pentru moartea Elenei. Problema e că nu știu cum ar trebui să fac asta. 

E același coșmar ca întotdeauna, dar sentimentul e diferit. Nu, nu diferit. Sentimentul e același, dar mai intens. Aș putea să îi explic, dar nu știu dacă ar înțelege. Poate că ea are mai multe personalități închise în minte, dar, din câte știu eu, nu are coșmaruri din cauza lor.

-Va fi mai bine, vei vedea.

-Sper, spun încet.

Mă uit din nou spre casa Zarei, inima sărindu-mi de fericire. Rain țopăie voioasă spre mașină, în timp ce, Makani o privește amuzată.

Rain intră în mașină, ne salută, apoi, după ce urcă Mak și pornește mașina, zboară spre radio.

-Când ai de gând să îți aduci mașina aici, Seb?

Ridic din umeri. Sincer să fiu, am și uitat că mașina mea e încă în fața casei lui Charlie.

-O să îl pun pe Charlie să ți-o trimită.

-Ca să mă bată la cap că trebuia să o aduc din prima? Nu, mulțumesc. O să îl rog pe Jackson.

Francesca chicotește, clatinând din cap. Charlie mi-a spus de nenumărate ori să o iau mașina îninte de a pleca, dar nu am făcut-o. Gândul meu nu era la felul în care mă voi deplasa în Kaneohe.

-Cine e Jackson?

Dacă nu aș ști cât de curioasă e Makani din fire, m-ar irita întrebările care vin de fiecare dată când pomenesc de ceva sau cineva din Carlow.

-Un prieten pe care l-am cunoscut la clinica de dezintoxicare. Chiar așa, a ținut vreo petrecere? o întreb pe Fran.

-Nu, a spus că nu e încă pregătit să fie în vreo mulțime. Nu ai vorbit cu el?

-Ba da, dar nu am întrebat de vreo petrecere.

L-am sunat înainte să aibă loc tot haosul cu supradoza mea, dar doar pentru a-l felicita. Nu eram în nicio dispoziție să vorbesc cu cineva.

-Ce e o clinică de dezintoxicare?

O privesc pe Makani, iar ea pe mine. Zara ne displace pe amândoi, dar dacă o ducem pe Rain acasă și aceasta ciripește, Zara o să ne dea cu capetele de toți pereții.

-Rain, uite ce am găsit, spune Francesca brusc.

Mă uit în spate și respir ușurat când văd că Fran îi dă fetei o acadea, distrăgându-i atenția de la orice altceva.

-Trebuie să fii mereu pregătit, ne zâmbește Fran.

Mak oprește în fața parcului. Fran și Rain se dau jos primele din mașină.

-Vreau să îl dau pe Xander în leagăn, țipă Rain, luând-o la fugă.

-Am eu grijă de ea până se plictisește, ne spune Francesca.

Îmi întorc capul spre Mak, doar ca să fiu primit de un zâmbet călduros. Mă aplec spre ea și îi ofer un sărut scurt. Sau, cel puțin, a fost intenția mea să fie scurt. Mâinile ei îmi înconjoară gâtul, apropiindu-mă mai mult de ea.

-Mai spune-mi în ce fel ești îndrăgostit de mine, îmi cere când se îndepărtează.

Zâmbesc și o privesc în ochi ca să știe cât de serios sunt.

-Iremediabil, Makani. Când sunt cu tine inima mea o ia razna în cel mai plăcut mod.

Închide spațiul minuscul dintre fețele noastre.

Nu cred că am fost vreodată atât de sincer. Makani mi-a luat mințile, dar nu le vreau înapoi.

***

-Ești în regulă? mă întreabă Francesca, fluturându-și mâna prin fața mea.

Îmi iau ochii de la clădirile din apropierea parcului și mă uit la Fran.

-Da, sunt bine.

Exceptând faptul că mă simt urmărit. Știu că sunt camere de supraveghere pentru siguranța copiilor, dar ăsta e un sentiment pe care l-am mai avut acum câțiva ani. La cămin, băieții mai mari mă urmăreau constant cu privirea ca să poată prinde un moment bun pentru a putea să îmi dea măcar o palmă.

Sentimentul e același, dar, ca și în cazul coșmarurilor, mai puternic.