Profeția din Miezul Soarelui: Copii din Soare și Lună

CAPITOLUL 2

   Razele soarelui au trezit-o pe Avalyn, făcând-o să se încrunte. Și-a amintit de doamna Day și de atitudinea ei, fiind deja un început prost de zi. Era chiar prânzul, dar Avalyn era obișnuită cu nopțile nedormite și programul haotic de somn din timpul verii. Nu-și putea imagina ce urma să facă când începea școala peste o săptămână.

   Casa era atât de goală fără bunica ei, iar ea se simțea la fel de neînsemnată la șaptesprezece ani, poate chiar și mai mult acum că era de aceeași vârstă cu Finn. Și totuși atât de departe de el.

   Ah, ce ar fi dansat acum! Ce și-ar fi pus poantele de balet în picioare și ar fi căzut lin pe podeaua sălii de dans până când toate sentimentele ei ar fi fost doar gânduri antice uitate și nu și-ar mai simți nici măcar mușchi. Dar baletul era unul dintre multele lucruri pe care și le-a interzis de când a plecat Finn.

   Dacă ar mai fi dansat acum, și-ar fi imaginat doar ziua în care Finn a plecat după spectacolul ei, felul în care bunica ei o privea cu mândrie din public când dansa și viața ei de atunci care era atât de diferită. Și totuși, în timp ce se îmbrăca, își amintea cu drag de el și zâmbea. Pentru că, deși n-a avut ocazia să-i spună tot ce simte, deși nu au avut mai mult timp împreună, ea îi era recunoscătoare.

                                                                                    ***

    ― Mă bucur că ai decis să mi te alături. Știi, ești o fetiță plină de.. viață! Încântătoare, chiar!

   Deschizând zahărul pentru cafeaua ei, Avalyn a privit-o dintr-o dată pe Agnes Day în timp ce aceasta vorbea prostii de care fata cu siguranță nu avea chef. Mai ales de pauzele ciudate în vorbire care o făceau să pară și mai aiurită decât era. Ce greșeală făcuse să se întâlnească cu femeia prea bine dispusă întotdeauna!

   ― Ai grijă cu zahărul! Trebuie să te menții cumva în formă, dacă tot nu mai faci balet.

   Sprâncenele lui Avalyn s-au încruntat, în timp ce a sâgetat-o pe femeie din ochi.

   ― De unde știți că fac balet? Sau făceam?

   ― Oh, nu fi prostuță, a trebuit să mă interesez. Dar nu te îngrijora, avem un foarte bun program de balet la Academie, sigur te vei integra.

   ― Academie?

   Zâmbetul lui Agnes a pierit dintr-o dată, femeia adoptând o privire serioasă, precaută, de parcă ceea ce urma să spună avea să le schimbe viețile. Ceea ce era mai adevărat decât oricare dintre ele ar fi putut anticipa.

   ― Știi, Avalyn, mereu ai fost o fată specială, dar nu ai observat ceva schimbări de când ai împlinit 17 ani? Ceva din felul în care femeia i-a pronunțat numele a făcut-o să înghită în sec. Evident că nu avea să vorbească cu o străină despre schimbările ei adolescentine.

   ― Nu, nu vorbesc de schimbări omenești. Sunt sigură că auzi vântul șoptindu-ți numele, natura trepidând când atingi pământul acesta minunat pe care noi.. femeile avem privilegiul de a-l călca.

   ― Doamnă, chiar nu știu despre ce vorbiți, cred că ar trebui să plec. Când Avalyn s-a ridicat să plece, doamna Day a prins-o de încheietură.

   ― Uită-te în ochii mei, copilă. Ce vezi? Tente de lavandă absorbite de culoarea irisului. Doar tu poți vedea asta, tu și cei privilegiați, Avalyn. Aceeași putere zace în ochii tăi, aceeași culoare sacră pe care doar tu o poți elibera.

   Un vânt puternic a izbucnit dintr-o dată, în timp ce în ochii fetei nu se găsea nimic din ce a menționat doamna Day, ci o furie animalică. Părul lui Avalyn aproape că i se ridicase în vârful capului, iar venele i s-au accentuat proeminent. Mai rău decât orice alt acces de furie pe care îl avusese recent.

   ― Îmblânzește furia, copilă. Îți clocotesc venele, nu-i așa? Ți se umezesc ochii și vrei să țipi, gura ți se deschide singură și vrei să rostești niște cuvinte uitate de secole pe care nici mintea ta nu le poate desluși?

   Închizând ochii, Avalyn a încercat să-și aducă aminte de Finn pentru a se calma, însă în momentul în care și-a amintit de ochii lui cenușii și albăstrui ca apa celui mai sfânt lac ascuns undeva departe, cerul i-a răspuns mâhniei ce era acum inima sa. O ploaie mai degrabă fierbinte s-a abătut peste orașul New York, fata și Agnes fiind singurele rămase pe terasa restaurantului.

   ― Natura plânge cu noi, Avalyn. Cerul urlă când noi ne înfuriem, păsările cântă când inima ne bate cu ardoare, potopul se abate asupra lumii când noi murim, flori înfloresc când noi respirăm cu împăcare. Las-o să te ghideze, lasă natura să ți se supună, copilă.

   Ploaia torențială s-a domolit puțin în timp ce Avalyn s-a așezat înapoi pe scaun.
Lumea le privea întrebător când a observat cum picurii le curgeau din păr în timp ce stăteau afară, fără nici măcar o umbrelă. Ei nu văzuseră comportamentul fetei sau altceva ieșit din comun, pentru că oamenii erau diferiți. Iar din acel moment, Avalyn la fel.

   ― Ascult, a spus ea scurt.

   Privind în jur, a simțit lacrimi curgându-i din ochi. Însă când le-a șters ușor cu podul palmei sale zvâcnind, o culoare sidefată i-a pictat mâna. Fata a început să se panicheze, observând și că ea și Agnes nu au fost atinse deloc de ploaie.

   ― Stai calmă, a rostit femeia mult mai liniștită. Oamenii nu au daruri ca noi. Ei ne văd acum ude leoarcă, pentru că asta e realitatea pentru ei. Fiecare vede ce cred el că e posibil în viată. Posibilitățile lor se opresc mult înaintea alor noastre.

   ― Aceasta era realitatea și pentru mine, a spus aproape șoptit Avalyn.

   Ea era foarte confuză datorită întâmplărilor neașteptate, însă nu era proastă. Știa că ceva s-a schimbat înăuntrul său poate pentru totdeauna. Și deși nu-și putea da seama ce era acel lucru, nu se simțea ciudat. Din contră, o făcea să se simtă mai bine, mai împlinită. Ca și cum, în sfârșit, după 161 de zile de întuneric, cineva îi deschisese o ușă către acasă.

   ― Sunt multe lucruri pe care ar trebui să le știi, copilă. Dar este prea mult pentru o singură zi. Odihnește-te, bea mult ceai de lavandă și pregătește-te, mâine avem un drum lung.

   Concentrându-se pe prima parte a vorbelor doamnei Day, Avalyn și-a amintit cum bunica ei bea întotdeauna ceai de lavandă, fiind singurul lucru pe care a acceptat să-l pună în gură înainte să moară, susținând că acest ceai era o tradiție vechie de familie și obișnuia să fie și ceaiul preferat al mamei fetei. Dar auzind drumul necunoscut de care vorbea femeia, nu putea să nu fie curioasă..

   ― Unde mergem?

   Când Agnes a vorbit, șiroaie de lacrimi violete i-au pătat obrajii deja umflați de la plânsul pe care nu a reușit să îl înăbușească după accesul de furie de mai devreme. A urmat răspunsul care avea să o schimbe pe Avalyn Tiffin pentru totdeauna, lucrul de care ea probabil se temea cel mai tare.

   ― Acasă, Avalyn. Mergem acasă.