Suflete pereche

Capitolul 23

(Sau eu și Harry suntem centrul atenției)

Se întâmplă ceva neobișnuit mai departe.

Eu și Pansy ne așezăm în fața lui Blaise la masa Viperinilor și ne umplem farfuriile cu mâncare – nimic ciudat până acum. Când Harry și prietenii lui intră în sală, noi doi facem un schimb de priviri drept salut – absolut normal. Hermione și Ron îl conduc spre masa noastră și apoi se așază toți trei – aici apare noutatea.

Eu, Harry și Pansy stăm spre restul sălii, în timp ce ceilalți se află în fața noastră.

Mă uit la Hermione pentru un răspuns; ea zâmbește și face un schimb rapid de priviri cu Pansy.

– Ne-am gândit să facem măcar asta pentru voi, băieți, spune ea.

– Pentru noi? replic eu. De ce?

– Aparent, întâlnirea voastră de aseară a mers bine, explică Pansy. Așadar, eu și Hermione ne-am gândit să nu vă stricăm buna dispoziție și am decis să mâncăm toți șase astăzi. Cine știe, poate chiar o să ajungem să fim un grup mare de prieteni.

M-am speriat puțin când a dat glas cuvintelor cu „întâlnirea", dar de ce mi-ar mai păsa? Părinții mei nu sunt aici și toată școala m-a văzut legat de Harry acum ceva timp; oricine ar fi avut ceva de trimis familiei mele, ar fi făcut-o deja. E prea târziu să mă mai ascund așa. S-a aflat și nu are sens s-o neg; plus că nimeni în afară de mine nu a făcut caz din asta.

– M-aș îndoi, răspund eu, dar mulțumesc că încercați. Mulțumim, adică. Mă întorc spre Harry. Nu știai de asta, nu-i așa?

– Nu m-am gândit că ar fi ceva suspicios cu Hermione întrebându-mă cum a mers între noi doi aseară.

Mă uit la ea.

– Deci ai stat trează până la miezul nopții doar ca să afli cum a fost întâlnirea noastră?

– Păi, a fost mai bună decât ale noastre, nu-i așa?

Zâmbesc și îl iau pe Harry de mână pe sub masă – el nu spune nimic, doar își împletește degetele cu ale mele. Simt că mă topesc.

– Poți să pariezi.

Hermione e pe cale să răspundă – sau poate chiar a făcut-o –, dar grupul nostru izbucnește în râs. În plus, Ron o mângâie pe braț într-un gest de consolare – au ajuns împreună sau chiar trebuie să le spun eu că brățările lor se potrivesc? Poate ajung și ei lipiți...

– Hermione, încep eu, serios de data asta, ai mai studiat problema cu brățările noastre?

– Cum adică?

– Adică de ce s-au lipit a mea și a lui Harry?

– Pentru că sunteți suflete pereche, intervine Blaise. Am crezut că am clarificat asta.

– Și nu sunt și Ron și Hermione? replic eu, făcându-i pe amândoi să se uite unul la altul roșind. De ce nu se lipesc și încheieturile lor?

Și ei chiar o fac. Cu mâinile la vedere, își apropie brățările, apoi își trag mâinile înapoi – nimic. Lumina se contopește la contact, dar reacționează ca în noaptea aceea în care m-am culcat cu Harry; nu mai e ceva forțat să ne țină împreună, ci devine o legătură făcută prin alegere.

– Păi știu că nu am fost lipiți și în mod clar nu ne-am sărutat, spune Hermione. Nu știu, ar trebui să-i întrebi pe Ashley și pe Justin, poate ei știu răspunsul.

Nu-mi pare rău că am fost legat de Harry, dar vreau să știu de ce. De ce tocmai noi doi? Sunt sigur că Pansy n-a fost legată de Tracey și nici Hermione de Ron; suntem singurii cărora li s-a întâmplat asta.

Încuviințez încet, dar ea deja nu mai e atentă; de fapt, discuția e gata. Pansy vorbește cu Blaise și Ron cu Hermione, ceea ce mă lasă pe mine cu Harry.

Mă întorc spre el zâmbind; nu știu de ce, dar parcă întreaga situație îmi surâde. „Sunt în Marea Sală, luând micul dejun și vorbind cu iubitul meu" – toată ideea asta mă face fericit dintr-un motiv, dar nu știu exact din care. O fi partea cu iubitul? Partea în care luăm masa împreună? Partea în care mie nu-mi pasă cine mă vede și se gândește că sunt gay?

Poate că sunt toate părțile care mă fac fericit.

– Bună, spun eu, de parcă asta e cel mai normal lucru.

Harry îmi zâmbește înapoi.

– Bună, răspunde el, apoi se uită la prietenii lui și la ai mei – ai noștri, pentru că acum suntem toți împreună. E frumos să vezi asta, nu?

– Normal. Deși n-aș fi crezut c-o să apuc ziua.

– Nu înțeleg cum de nu a mers când ați încercat tu și Hermione.

– Poate pentru că atunci a fost inițiativa noastră – acum, toți au fost de acord cu asta. În plus, cred că prietenii mei aveau bănuielile lor că nu ea era sufletul meu pereche.

– Cum așa? râde Harry.

– Păi, oricât aș fi ieșit la întâlniri cu ea, nu reușeam să mă îndrăgostesc. O vedeam doar ca pe o prietenă, exact ca tine.

– Și noi am început ca prieteni.

– Ne-am apropiat doar pentru că brățările noastre s-au lipit. Și dacă n-am fi fost lipiți... nu cred c-am mai fi ajuns împreună.

– Nu crezi? Adică ar fi existat o șansă?

– Sunt sigur că te-aș fi găsit beat pe un coridor pustiu, în miezul nopții. Atunci mi-ai fi spus ce mi-ai spus când te-a provocat Daphne și... Fac un semn vag cu mâna. Lucrurile ar fi mers ca acum, presupun.

– Doar că tu nu te-ai fi panicat din simple complimente.

Îl lovesc ușor în braț, simțind cum mă înroșesc.

– N-au fost simple și știi și tu asta!

Râdem amândoi și se simte bine. Mai bine decât cu prietenii mei. E simplu, e frumos, e fără frică. Fără griji pentru viitor, pentru consecințe, pentru alte persoane. Suntem doar noi doi, prietenii noștri, relația noastră și cele două luni rămase de școală.

Tic-tac. Poate că n-ar trebui să fac asta, să mă decid așa, brusc, dar vreau să-l prezint părinților mei pe Harry după ce se termină anul. Mă dau afară? Mă dezmoștenesc? N-au decât. Mi-e mai bine fără familie decât cu una care nu mă poate accepta pentru cine sunt și îmi pare rău că n-am realizat asta mai devreme.

Mă aplec și-l sărut pe Harry – da, în public și da, fără să-mi pese.

– Pentru ce-a fost asta? întreabă el după aceea.

– Trebuie neapărat să am un motiv? replic eu. Nu pot doar s-o fac pentru că ești aici și pentru că asta voiam să fac?

O pauză de câteva secunde, apoi Harry îmi răspunde:

– O să mă prezinți părinților tăi, nu-i așa?

– După ce absolvim, da.

Mă sărută la rândul lui, dar pe obraz.

– Și eu te iubesc.