Suflete pereche

Capitolul 16

(Sau lucrurile merg destul de (foarte) prost între noi, presupun)

Nu mi-am dat întâlnire cu Harry, așa cum a sugerat Pansy.

În schimb, m-am decis, probabil pripit, să vorbesc cu el despre asta: tot ce s-a întâmplat între noi. De la legătură – pe care am dezbătut-o cumva – până la noaptea aceea; sincer, încă nu înțeleg cum de am acceptat. S-a văzut, eu am văzut, că Harry nu m-ar fi forțat să fac nimic – oricum nu e genul ăsta, nici măcar puțin intoxicat cu alcool (m-am decis să-l cred că era treaz; face chestia asta mai frumoasă).

Îl prind vorbind cu prietenii lui după ora de Poțiuni. După ce le arunc un salut rapid lui Pansy Blaise, alerg într-acolo; Hermione mă vede, îi spune ceva lui Ron, apoi pleacă amândoi, salutându-mă și pe mine când ajung mai aproape – așa mă observă Harry, care, imediat ce mă vede, înghite în sec și se înroșește puțin.

– Hei, mă salută el.

– Hei. Uh... Ai puțin timp să vorbim? Cred că avem ceva de discutat.

Harry încuviințează, apoi mergem într-o încăpere goală de la etajul unu, unde obișnuia să fie „biroul" profesorului de Divinație, centaurul Firenze. Filch a curățat locul, astfel că acum arată ca un birou normal așteptând să fie ocupat de cineva, dar încă se simte un iz de brad în aer și șansele să mai găsim prafuri colorate sau flori printre crăpături sunt destul de mari.

Îmi arunc geanta lângă ușă și mă întorc spre Harry; apuc să-l văd o fracțiune de secundă înainte să mă lipească cu spatele de perete, sărutându-mă cu nesaț. Nu mă ajută deloc, mai ales fiindcă nu aveam nicio idee ce să-i spun, dar nu protestez în niciun fel.

Harry se desprinde ușor de mine, cu un zâmbet pe buze, dar eu încă mă aflu între el și zid.

– Mi-a fost dor de asta. Mă mai sărută o dată. Și de tine.

Simt cum mă înroșesc, dar el nu spune nimic.

– Harry... Oftez și îmi ridic privirea, surprinzându-i ochii de smarald. Trebuie să vorbim. Serios. Fără săruturi. Fără sex.

Expresia lui devine serioasă și, în următoarea secundă, lumina îmi invadează câmpul vizual; Harry se așază pe un scaun din fața biroului, iar eu pe unul din dreapta lui.

– Uite ce e.

Mă uit la el: fața lui e serioasă și ochii lui și-au pierdut sclipirea. Încep să regret asta, dar trebuie s-o fac – ar fi bine ca Pansy să fi avut dreptate că e cel mai bun lucru de făcut, altfel o să fiu foarte supărat pe ea.

– După noaptea trecută...

– Nu ești sigur care e treaba cu noi, completează el. Înțeleg și, crede-mă, nici eu nu știu.

– Prietenii mei cred că ar fi cel mai bine dacă am începe să ieșim. Știi, la întâlniri. Dar, ideea e că...

– Tu nu vrei.

Mă uit la el surprins și înghit în sec; cum ar putea crede asta? I-am spus că-l plac la rândul meu, știe de ce nu aș vrea să ne apropiem mai mult și, în numele lui Merlin, am făcut sex cu el cu o noapte în urmă – dacă asta nu înseamnă nimic, atunci mai bine renunț și gata.

– De ce ai crede asta?

Harry ridică din umeri.

– Doar am presupus și eu.

– Știi de ce nu vreau să fim împreună.

– Știu doar că e din cauză că părinții tăi te-ar da afară, te-ar dezmoșteni sau te-ar omorî; exagerezi, Draco. Cu asta cel puțin... Nimic de genul ăsta nu s-ar întâmpla. Nu ție. Nu aici. Familia ta are onoarea ei.

– Pe care eu aș păta-o aducând un cuplu de bărbați, răspund eu rece. Părinții mei asta cred; toată familia mea, de fapt. Câți dintre ei or mai fi în viață...

– De când îți pasă ție de ce cred părinții tăi?

Mă uit lung la el; cred, sincer, că am dat peste un alt Harry, care nu-și amintește nimic din discuțiile pe care le-am avut și care chiar vrea să mă vadă furios.

– De când îmi pasă, repet eu. Tu măcar mă cunoști? Îți mai amintești ceva din anii trecuți? Pentru că dacă ai face-o, n-ai mai întreba asta.

– Ah, deci doar o să presupun că ai tăi au fost perfect de acord ca tu să devii Devorator al Morții.

Mă ridic, cu mult mai conștient de mine însumi. Semnul ăla n-o să se mai ducă, niciodată; e ca o aducere aminte că am făcut odată o greșeală care va avea consecințe asupra mea toată viața. Îl simt arzând, furnicându-mi pielea, ca și cum cuvintele lui Harry l-au activat iar cumva, amintindu-mi că e acolo, că există și că sunt blocat cu el.

– Ar fi fost ori asta, ori noi, replic eu calm – nu știu cum reușesc, dar în vocea mea se citește furia, asta dacă Harry mă mai cunoaște îndeajuns cât să-și dea seama. Toți trei. Eu și părinții mei. Am făcut ce am făcut doar ca să-mi protejez familia și prietenii, oamenii de care-mi pasă. Tu chiar crezi că a fost de bunăvoie? Iau o gură de aer, liniștindu-mi inima, care bate nebunește. Și nici măcar nu mi-am terminat misiunea! Snape a fost cel care l-a omorât pe Dumbledore!

– Știu. Harry se ridică de asemenea, cu pumnii strânși; mă dau subtil un pas înapoi, în caz că revenim la cum eram înainte de toată chestia asta. Eram acolo!

Clatin încet din cap, privindu-l pe Harry cu buzele strânse.

– Conversația asta nu duce nicăieri, spun eu. Nici măcar nu știu de ce m-am mai deranjat în primul rând; e clar că noi doi n-am putea fi vreodată împreună.

Mă întorc pe călcâie și ies din încăpere, luându-mi geanta în trecere.

Îmi găsesc prietenii în seră, așteptând profesoara; Pansy se uită la mine zâmbind, îndemnându-mă din priviri să-i povestesc totul – Blaise ne ascultă cu o ureche, restul din el fiind atent la Theo, care îi vorbește despre echipele de Quidditch.

*

– Deci? întreabă Pansy nerăbdătoare. Ce s-a întâmplat?

– Ai avut o idee proastă, asta s-a întâmplat, răspund eu enervat.

Dau să plec, dar Pansy mă apucă de braț și mă oprește, privindu-mă cu un soi de inocență, ca și cum m-ar asigura că nu a fost vina ei în vreun fel.

– Adică? continuă ea. Draco, povestește-mi ce s-a întâmplat!

– Ne-am certat, asta s-a întâmplat! Inspir adânc și mă calmez. Harry chiar a reușit să mă calce pe nervi și n-ar avea niciun sens să mă răzbun pe prietenii mei pentru asta, cu toate că a fost ideea lor – nu aveau de unde să știe că așa va decurge totul sau că se va ajunge la Semnul meu Întunecat.

– Îmi... pare rău, murmură ea și chiar pot s-o simt în vocea ei; o fi ea din Slytherin, dar e prietena mea și se simte vinovată pentru asta.

– N-a fost vina ta, Pansy, o asigur eu. N-aveai de unde să știi că Harry e un idiot. Noi doar... vorbeam și el a adus vorba de Semnul Întunecat...

Ea încuviințează; prietenii mei înțeleg situația și nu aduc vorba de asta. Cu Harry e altfel – lui trebuie să-i spui să nu vorbească despre ceva.

Poate că, până la urmă, nu e el sufletul meu pereche. Poate că încă mai am de căutat persoana potrivită. Blaise a avut dreptate acum câteva luni – nu sunt un milion de culori în lumea asta; sunt sigur că există acolo o fată cu brățara aurie și inima caldă și pentru mine. Acum mai trebuie doar s-o găsesc.