– Și care ar fi fost mai exact intenția ei? întreabă McGonagall, apoi o privește pe Olivia. Domnișoară Jessel?

– A fost o idee proastă, mai mult din curiozitate, se apără ea, evitând s-o privească pe doamna directoare. Și am vorbit cu niște prietene înainte, iar ele m-au încurajat s-o fac. Să le cer lui Ashley și Justin o poțiune de felul acesta.

McGonagall închide ochii și își ciupește podul nasului.

– Nu vreau să aud că mai sunt și alți elevi implicați – voi trei sunteți principalii și singurii suspecți și vinovați. Cât despre voi doi, domnule Cord și domnișoară Tomms, sunt profund dezamăgită, nu numai din cauza aceasta, dar și pentru că faceți poțiuni pe sub nasul profesorilor, din rezervele care sunt și așa prea puține.

Oftează, de parcă într-adevăr i-ar părea rău că trebuie să-i pedepsească; nici nu mă mir. Nu știu cum se descurcă Olivia, dar Ashley și Justin sunt printre cei mai buni elevi – nu-i vine tocmai ușor unui profesor să-i pedepsească pentru ceva atât de grav.

– Lucrurile au scăpat de sub control, spune Ashley, mușcându-și buza de jos. Toată operațiunea ar fi trebuit să fie ceva tăcut, discret, care doar să-i spună posesorului poțiunii cu cine e menit să fie. Dar...

– Fiola s-a spart când Olivia a venit s-o ia și vaporii s-au împrăștiat prin toată școala, continuă Justin. Și au avut efectul ăsta asupra noastră, a tuturor. Dar nu puteți spune că am făcut ceva care să pună în pericol Hogwarts.

– N-am face asta.

– Nu se pune problema de periclitare a siguranței elevilor din școală, spune McGonagall. Dar sper că înțelegeți toți trei gravitatea acestei situații. Îmi pare rău să o spun, dar aveți detenție până la finalul anului, câte două ore pe zi. Și Olivia, tu vei ajuta la curățarea serelor după terminarea cursurilor.

Nimeni nu protestează, ci doar încuviințează; au scăpat ușor. Notele lui Ashley și Justin puteau fi amenințate. Școala ar fi putut fi informată că ei sunt vinovații. Nu e bine, dar se putea și mai rău.
McGonagall oftează ușor și se întoarce spre noi, ceilalți, care am urmărit tăcuți scena.

– Am descoperit vinovații. Acum?

Îmi ia o secundă să procesez cuvintele ei – acum vrea ca noi să găsim o continuare a poveștii? Nu mă afectează pedeapsa lor și nici povestea asta; eu doar am suferit efectele, dacă pot spune așa. Nu mă privește ce se întâmplă mai departe, atâta timp cât rămân cu Harry.

– Fără supărare, doamnă directoare, spune Pansy, dar vreți ca noi să găsim o soluție?

– Mi-ar plăcea opinia voastră – a tuturor. Să le spunem elevilor și profesorilor sau nu?

– Au mai rămas mai puțin de două luni de școală, spune Hannah. Ar fi crud să-i lăsăm fără un răspuns la marea întrebare.

– Asta ar cauza haos, intervin eu serios.

– Și atunci ce facem? întreabă Hermione. Nu-i putem lăsa să termine școala fără să afle ce e cu brățările.

– În plus, nu cred că ar dispărea peste vară sau odată ce plecăm din școală, adaugă Harry. Eu cred că ar trebui să le spunem. Mai târziu, poate?

– E mijlocul lui aprilie, zice Ernie. Mai târziu înseamnă examene, lucrări finale, atenție de câteva secunde la orice anunț al doamnei directoare. Eu propun să dăm vestea acum; în două zile o să se liniștească toți.

Ne întoarcem spre McGonagall, care ne-a ascultat tăcută discuția. Doamna directoare oftează, își împinge ochelarii pe nas și își trece privirea peste noi.

– Eu propun să votăm. Nu se pune problema să nu le spunem elevilor și profesorilor, așadar cine vrea să se afle acum, să ridice mâna.

Cinci mâini se ridică: Pansy, Hermione, Harry, Ernie și Hannah. Mai are sens să continuăm votul? Oricum avea să se afle, deci nu prea contează când; atâta doar că n-aș fi vrut să-mi petrec ultimele două luni într-o aglomerație constantă de întrebări și elevi care aleargă.

Harry se întoarce spre mine și îmi aruncă o privire, probabil întrebându-se de ce n-am votat și eu ca ei; ridic din umeri drept răspuns, evitându-i privirea.

Doamna directoare încuviințează, făcându-le semn să lase mâinile jos.

– Voi face anunțul mâine dimineață, la micul dejun, anunță ea. Acum, vă puteți duce la ore. Domnule Macmillan, domnișoară Abbott, cred că avem ceva de vorbit.

Deci, numai Cercetașii și Viperinii ies din biroul ei.

Suflete perecheUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum