MIRRYAM | 1

3. "Întâlnirea"

Îmi aranjez bluza scurt, alocuri șifonată din cauza jachetei de deasupra, apoi părul. Mergeam încă grăbită, cu ochii în pământ, și era imposibil să nu mă ciocnesc de cineva. Când îmi ridic privirea, o figură cu un maxilar încordat, cu fața acoperită pe jumătate de o glugă neagră, pufăie pe nas nervoasă.

— Nu te uiți pe unde mergi? întreabă oprindu-se pe loc.

  — Scuze, dar sunt pe fugă! încerc să mă scuz, dar el își dă ochii peste cap.

  — Cască dracu' ochii! strigă spre mine, iar eu mă uit mirată la el.

      Se întoarce cu spatele, apoi pleacă. Mă încrunt, dar încerc să trec nepăsătoare cu vederea. Oricum, nu aveam timp de așa ceva, fiindcă întârziasem cu mult. Probabil fetele mă așteptau disperate.

    La cafenea...

Intru, iar la o masă le zăresc pe cele două. Derya se juca cu băutura ei, învârtind paiul în ea, iar Lizza se holba la paharul ei gol, de parcă voia să-l mute cu puterea minții.
Mă apropii de masa lor, iar privirile lor se îndreaptă spre mine.

- Cred că te așteaptăm aici de o oră! De ce Dumnezeu a durat atât? spune enervată.

- Mie deja îmi e somn! spune Derya, apoi își duce o mână și o așează pe față, sprijinindu-și cotul de masă.

- Scuzați-mă că am întârziat, dar a durat ceva timp fiindcă nu am găsit cu ce să mă îmbrac! spun dând din umeri, apoi mă așez la masă.

Privirea băiatului ăla încă îmi apare în minte, iar cuvintele lui îmi răsună și acum în urechi.

- S-a întâmplat ceva? Derya se uită la mine, mijindu-și ochii.

- Nu.

- Ba da! continuă ea.

- Ba nu! ripostez.

- Mirryam! strigă la mine, încât tresar.

- Doamne ferește! Bine, s-a întâmplat ceva. Dar nu e chiar atât de important.

- Ciripește! spune Lizza, iar eu zâmbesc.

- M-am lovit de un băiat și mi s-a adresat urât, dar am trecut deja peste.

- Ce ți-a zis? se ridică ea, parcă din morți.

Refuz să spun, dar ea ambele se uită urât la mine.

- Mi-a spus să casc ochii la drum, dar într-un mod foarte nasol.

- DACĂ ÎL GĂSESC, ÎL OMOR! strigă ea în gura mare. Cine e el să-ți vorbească așa?

- Stai calmă, am trecut peste, Derya! Nu trebuie să reacționezi așa! chicotesc eu, iar Lizza la fel.

- Și cum arăta? întreabă Lizza curioasă.

- Avea părul negru, ochii albaștri și era îmbrăcat tot în negru, cu niște blugi rupți.

- OK, o grămadă de băieți pot avea părul negru și ochii albaștri. Așa că, să nu bănuim nimic! spune Derya convinsă, iar Lizza se uită confuză la noi.

- Sunt conștientă de asta.

- Aș putea spune cine e! zice ea, iar eu și Lizza ne arcuim sprâncenele.

- Cine e?

- Presupun că e un fel de băiat rău! își mijește ochii zâmbind, apoi bea din sucul ei.

- Ne-am dat seama, Einstein! dă Lizza ochii peste cap.

Eu dau din cap afirmativ, apoi mă joc cu unghiile.

- Deci nu prea am fost de folos! se bosumflă.

- Mm, nu prea! chicotește Lizza, urmată de mine.

- Mă rog! se încruntă și dă ochii peste cap.

- Fetelor, ăsta nu e un motiv de ceartă! chicotesc, iar ele pufnesc pe nas. Oricum nu e singurul lucru ciudat pe care l-am văzut azi!

- Adică?

- Azi când am intrat în liceu, am văzut pe cineva înconjurat de niște fete care țipau și râdeau.

- Eh, era Mike. Are iubită, dar totuși e admirat de toate fetele din liceu! spune Lizza.

- Oh, băiatul despre care mi-ai vorbit să mă feresc? îi spun, iar ea aprobă din cap.

- E un dobitoc. Suntem colegi de clasă! spune Derya, iar eu îmi măresc ochii.

    - Aha... Să presupun că fetele sunt leșinate după el, sau ce?

      - Păi da, dacă țipau și râdeau! Se crede popular...

    - Asta explică totul! Mă rog, hai să ne bem sucurile și să mergem. Se face târziu și mama a zis să fiu la 20:00 acasă.

Derya și Lizza: Ok!

Am stat și am vorbit o grămadă. Am aflat ce fel de fată e Lizza, una chiar drăguță, cu capul pe umeri, deșteaptă, și o bună ascultătoare. Nu știu când a trecut timpul, și a venit vremea să plec acasă. Mi-am luat la revedere de la fete, și am plecat singură spre stația de autobuz, fiindcă îmi era frică să mă duc pe jos până acasă. Mama era ocupată cu mâncarea, iar tata cu actele, așa că nu puteau să vină după mine cu mașina, iar eu plecasem pe jos până la terasă, fiindcă nu mi-am dat seama să o iau eu.
Când am ajuns în stație, am observat că erau 2 bărbați care fumau. Nu am salutat, fiindcă îmi era cam rușine, și oricum nu erau chiar în vârstă, de fapt erau chiar tineri. M-am așezat pe banca din stație, și am scos telefonul din buzunar, fiindcă primisem un mesaj. Unul dintre ei vine și se așază în dreapta mea, fără să scoată nici un cuvânt. Celălalt a stins țigara, și a venit și el. El s-a așezat în stânga, și zice:

     - Ce faci, păpușică?

      - Ce telefon mișto ai!

    Am inceput să mă panichez... Inima îmi bătea din ce în ce mai tare. Imediat, am simțit că unul din ei mi-a pus mâna pe talie. Am dat să mă ridic, dar el mă ținea prea strâns.

     - Au! Mă doare! Dă-mi drumul! încep să țip și să ripostez.

    - Nu-i da drumul! Hai să o luăm cu noi la bar. Poate ne și jucăm puțin! rânjește cel din stânga mea.

     - Și dacă nu vrea, o luăm forțat! respirația celui ce mă ține, e oribilă.

    - Nu vreau să vin nicăieri cu voi! Sunteți nebuni? Ajutor! țip și mai tare, dar nu e nimeni.

     - Da, nebuni după tine, fiindcă arăți așa bine! își mușcă buza.

     - Nu merge nicăieri! o voce se aude din spatele nostru, dar nu pot să ma întorc.

      - Ce?