A song about us // BL

4

Perspectiva lui Ming

Intru cu pași timizi în sală și încerc să nu dau importanță colegilor care mă săgetau cu privirea din toate colțurile încăperii. Trecuseră numai câteva zile de la incidentul din cantină, însă se pare că nimeni nu uitase de el, așa cum mi-aș fi dorit să se întâmple. Ei ignorau pur și simplu faptul că eu nu plănuisem să le împroșc idolul cu suc.

Mă așez pe scaunul meu și simt cum ochii blondului îmi urmăresc fiecare mișcare. Grozav, acum eram pe lista lui neagră și probabil avea deja un plan cu care să-și răzbune tricoul pătat și orgoliul zgâriat.

Îmi mențin privirea înspre tablă și încerc să mă concentrez la materia pe care profesorul din fața mea încerca să ne-o predea. Mă agăț cu degetele mâinii drepte de un creion și încep să copiez ceea ce fusese scris pe suprafața neagră, prăfuită de cretă. De asemenea, răsuflu ușurat pentru faptul că reușisem să descifrez și câteva fraze spuse de adult în treacăt și să le notez cu repeziciune. Cu greu, ceilalți își desprind ochii de la mine și îmi urmează exemplul, nedorind să riște să aibă parte de câteva ore de detenție.

Câteva zeci de minute mai târziu, ora se terminase, iar profesorul părăsise clasa, luând cu el și șansa mea de a scăpa întreg de sub privirile scrutătoare ale colectivului, care erau din nou asupra mea.

Ei bine, dacă viața mea socială nu era cea mai bună înainte... Acum scăzuse la gradul de „oribil", căci nimeni nu mai încerca să-mi comunice ceva, sau, mai bine zis, să-mi transmită altceva în afară de un puternic dispreț.

Odată ce răsucesc cheia în broască, iar mâna îmi alunecă peste clanță, deschizând ușa modestului apartament, un uriaș ghem blănos îmi sare în brațe, cu limba atârnându-i peste puternicii canini.

- Da, amice, și mie mi-a fost dor de tine azi. - Râd ușor și îmi mângâi patrupedul pe după urechi, exact așa cum ochișorii cei strălucitori stăruiau, iar acesta începe, ca de obicei, să-și fluture coada stufoasă ca a unei vulpi. - Acum jos. - Puțin reticent la cererea mea, animalul sare pe gresie, iar sunetul pe care-l emite când aleargă spre bucătărie și labele îi alunecă în părți mă face să mă bucur tot mai mult de existența lui, care mă înveselește în fiecare seară, fără pic de efort. - Mama, am ajuns acasă!

Cu mâinile încă ude din pricina apei cu care tocmai spălase vasele, o femeie de statură medie, brunetă și tunsă în stil bob, își scoate capul pe după ușă, apoi iese cu totul în hol și-mi zâmbește cu aceeași căldură cu care o făcuse în toți acești ani.

O conversație tipică începe să se desfășoare între noi, discuție în care ea mă întreabă cum mi-a fost ziua, iar eu încerc să ne conving pe amândoi că a fost bună. Până la urmă, nu primisem niciun avertisment astăzi cum că mi s-ar fi putut întâmpla ceva, așa că trebuia să fiu recunoscător că scăpasem numai cu câteva priviri piezișe.

După o jumătate de oră de odihnă, în care mă afundasem cu totul în cadă, pentru o baie care să mă relaxeze, ies grăbit și mă îmbrac, apoi îmi trec un prosop peste păr, încercând din răsputeri să-l fac să pară cât mai uscat până la cină. Din nu știu ce motiv, mama nu suporta să mă vadă cu părul ud la masă. Când eram mic, obișnuia să-mi spună că nu are nevoie de doi câini plouați în bucătărie, lucru cu care, deși avea ca scop să mă dojenească, mă binedispunea constant.

Acum mi-am învățat lecția, iar când Gal începe să latre, semn că și tata ajunsese acasă după o zi probabil istovitoare la serviciu, eu sunt deja în dreptul ușii bucătăriei, întrebând-o pe femeia care mi-a dat viață cu ce o pot ajuta.