A song about us // BL

1

Perspectiva lui Ming

Feţe.

Imaginile vizuale erau tot ce puteam eu percepe.

Diferite feţe şi slabe sunete care, în fond, nu însemnau nimic pentru mine atât timp cât eram incapabil să le înţeleg.

Încă de mic am suferit de o dizabilitate, pe care unii o numesc „auz selectiv". Pot spune că sunt pe jumătate surd. Și totuși, urechile îmi înregistrează anumite sunete pe care, de-a lungul timpului, m-am învățat să le „asamblez", asemenea pieselor unui puzzle, formând însă cuvinte. Mi-e imposibil să înțeleg de ce m-am pricopsit cu asta. Părinţii, încă de la primii ani de viață, când au constatat că am o problemă, că nu spuneam multe și că asta se datora faptului că nu aveam ce să reproduc, pentru că aparatul meu auditiv nu percepea nimic, au făcut tot posibilul să afle de unde vine şi cum o pot vindeca, însă la orice spital am fi mers, după mult prea multe analize și fișe medicale irosite, concluzia rămânea aceeași. Nimic nu putea fi făcut, iar cauza rămânea necunoscută.

Însă am renunțat de mult la a mă frământa din cauza asta. Țin la viața mea, așa cum este, și îmi înfrunt problemele cât pot de bine.

Probleme ce apar, în special, la contactul cu societatea. N-am un aspect rău. De-a lungul timpului chiar am primit diverse remarci legate de părul meu brunet sau de ochii mei negri precum cafeaua. Atrag o oarecare atenție din partea celorlalți. Pe exterior sunt la fel ca ei. Însă problemele nu întârzie să apară în momentul în care îmi este adresată o vorbă, cu o voce pe care sub nicio formă nu o pot auzi. Iar cum oamenii sunt ființe limitate, răbdarea celorlalți în ceea ce mă privește are și ea un sfârșit. Unii mă cataloghează drept un arogant, alții mă consideră un idiot, iar eu doar încerc să mă mențin cumva la suprafață în acest haos al minții mele, să scap de disperarea asta a necunoscutului. Apoi cercul se restrânge din ce în ce mai tare în jurul meu și ajung de fiecare dată izolat în universul cuvintelor semnalate, al simbolurilor, singurul univers pe care reușesc să-l înțeleg de unul singur.

Și pe lângă problemele de sănătate pe care le am, familia mea întâmpină și câteva probleme financiare și, de aceea, iată că nu-mi pot permite să merg într-o instituție pentru cei ce mi se aseamănă. De-a lungul anilor în care m-am confruntat cu acest blestem al neștiinței, investigațiile mele m-au adus la un rezultat cât de cât liniștitor: Există și alți damnați. Nu sunt singur.

Astfel am ajuns unde sunt astăzi, într-un liceu din Eldarya, situat în centrul orașului Vaslon, unde sunt nevoit să locuiesc și să mă adaptez.

Câteodată mă întreb...

Oare ne putem manifesta gelozia față de niște spații? Ei bine, eu o fac. Și afirm cu certitudine că invidiez holurile luminoase ale liceului. Suficient de încăpătoare, adăpostesc zilnic sute de elevi care se întâlnesc și discută între ei, râd și se distrează. Există momente când mă pierd cu firea și-mi doresc să se zguduie întreaga clădire, holurile să fie brusc mai strâmte, dar și întunecate, să nu permită celorlalți să se vadă. Sunt momente când îmi doresc să simtă și ei o parte din suferința aceasta pe care o ignoră.

Perspectiva lui Haru

Merg cu mainile in buzunare, zambind fortat fetelor ce mă saluta pe o voce mult prea pitigaiata. Tsuki m-a sfatuit sa le acord mai multă atenție, crezand ca ma va ajuta. Aud în urma mea mici țipete și chicoteli, pline de fericire. Ma zgarie pe creier, sincer. Și sincer, sunt penibile. Nevoia lor de a fi acceptate de către persoanele cu statutul dorit de ele este extrem de penibil. Se umilesc doar pentru un loc bun la cantina și lingusesc tot ce reușesc.

Urăsc. Urăsc oamenii.

In stare de orice.

Zambesc. Imi surade ideea. Unii lupta toata viața lor la ceva ce eu am. Ceva ce nu vor reuși niciodată sa primeasca, decat daca accept eu. Eu,da. Eu am puterea aia. Acel tip de putere ce poate ruina viața cuiva, sau chiar sa o salveze. Pot opri un scandal, sau pot face doua persoane sa se bată până ajung în spital doar pentru ca am avut chef. Se simte bine, nu? Zambetul îmi piere ușor, treptat, parcă umilit. Privesc în jur, înspre masa de oameni care brusc se uita în alta parte, supuse.

Se simte... pustiu. Suna penibil, nu? Chiar penibil.. Ai crede ca odată ce ai ,,totul" chiar îmi merge bine.

Cum am ajuns așa?

Cateodata ma întreb și eu.

Cateodata imi doresc sa fie diferit.

Nu auzi prea des ca un popular sa se planga de popularitate. Banuiesc ca bataia aceea din anul intai cu cel din al treilea m-a nenorocit.

Pufnesc, amuzat de propriile cuvinte. Nenorocit.

Mă încrunt, deranjat de o melodie ce răsună pe tot holul. Aș fi putut sa o fac sa sune mai bine.

..

As fi putut?

Ma intreb cateodata ce se intampla dacă nu era incidentul. Oare deveneam și mai cunoscut? Sau nu mai eram în centrul atenției? Cine stie.. Prefer sa nu dau timpul înapoi. Prefer sa o las asa. Muzica nu este pentru mine, tata are dreptate. În plus, era doar un vis neindeplinit al mamei. Zambesc ușor, timid, la gandul ei. Mama...