A song about us // BL

2

Perspectiva lui Haru

Merg domol, fiind acompaniat de doua persoane cu care îmi petrec mare parte din timp. un el si o ea, care, in momentul de fata ne aduce la curent cu discutiile din familia ei. Mereu aceleasi discutii, certuri, care, la un moment dat, sunt obositoare. Imi intorc privirea catre ea si raman la fel de surprins de frumusetea ei neschimbatoare ca intotdeauna. Roscata, piele albicioasa, haine intotdeauna negre si un nume care i se potriveste, Tsuki. Mereu am indragit-o, inca de cand a fost transferata in clasa noastra in gimnaziu. Din momentul in care i-am vazut parul special si ochii de un smarald inedit. Imi musc interiorul obrazului mustrandu-ma. Mi-am promis sa ma nu ma mai gandesc la lucruri ce trebuie lasate in trecut. La ganduri care nu au viitor si nici urmari. A fost doar la inceput, nu o mai privesc in acelasi mod, cel putin nu cu atata ardoare. Nu este corect fata de ea, de el, si nici macar de mine.

El.. Imi intorc scurt privirea catre cel mai bun prieten al meu. Din gimnaziu.. Intotdeauna langa mine la bine si la rau, gata sa isi riste viata. Un baiat inalt, totusi mai scund decat mine, cu parul pana la umeri, dar mereu strans intr-o coada si o fire pe care si-o pierde extrem de usor. Allen, un sportiv de performanta ai putea spune. Dragul meu Allen... Nu doar eu i-am observat privirea sireata si zambetul cochet.

Perspectiva lui Ming

O nouă zi în compania celorlalți. De fapt, o nouă zi în care să stau cât mai ferit de privirile celorlalți, ascuns printr-un colț al coridorului, sălii de clasă sau cantinei. Vorbind de cantină... Pauza de masă a început.

Cu pași mărunți și silențioși, mă îndrept spre încăperea uriașă, care, în ciuda imensității ei, mă lasă fără aer, întrucât sunt nevoit să mă strecor printre trupurile celorlalți, încercând pe cât posibil să nu dau ochii cu nimeni. Cu cât mă mișc mai repede și rămân neobservat, cu atât mai bine pentru mine. Când în sfârșit îmi ating scopul și mă sprijin de mașinăria din fața mea, sunt liber să răsuflu ușurat. Tot ce-mi rămâne de făcut este să introduc niște bancnote, să-mi ridic tava și cutia de carton cu suc și să arunc o ocheadă în direcția mesei din capăt, de lângă ușă și să sper că este liberă. De obicei nu-mi place să stau cu altcineva din cauza posibilității începerii unei conversații, conversație pe care eu nu o pot întreține din cauze evidente.

Șirul gândurilor mele este întrerupt de zumzetele care îmi umpleau acum urechile și mă făceau să fiu confuz. Oare așa se simt câinii, când cineva suflă într-un fluier special? Îmi iau inima în dinți și îmi ridic privirea din pământ, iar mâinile elevilor, care se lovesc unele de altele în formarea unor aplauze, probabil zgomotoase, mă iau prin surprindere. Imaginea celor trei, care tocmai au intrat pe ușă, mă lămurește. Popularii au intrat pe scenă.

Nu e bine să fiu observat acum, așa că merg încet și aproape lipit de perete. Întotdeauna îi privesc de la distanță, iar ceea ce reușesc să văd, mă uimește de multe ori. Nu înțeleg de ce odată cu popularitatea se acumulează și răutate, însă cele două par nedespărțite în cazul acestor elevi. Creează destul de des probleme și totuși sunt cei mai cunoscuți și admirați.

Și acum le urmăresc atent mișcările, iar blondul numit Haru, care se întâmplă să fie în aceeași clasă cu mine, se așază la locul lui obișnuit, privind, după câte reușesc să observ, cu oarecare dispreț pe ceilalți. După ce toată agitația se sfârșește și cei trei stau în sfârșit jos, încep să avansez cu mai mult elan și, brusc, mă opresc.

Înghit în sec, deoarece realizez că mă aflu într-un impas. Nu am cum să trec pe lângă perete fără ca unul dintre cei trei să mă observe, caz în care, probabil, aș avea parte de o moarte lentă și dureroasă. Însă singura variantă disponibilă este să trec prin spatele lor, iar dacă se întâmplă să se răsucească doar un grad spre oricare dintre părți, sunt, iarăși, un om mort.

Cântăresc și analizez bine cele două variante și decid să urmez cel de-al doilea plan, ce pare a avea un grad mai mic de risc. Nu mi-e greu să ajung în dreptul scaunelor lor, din fericire, încă întoarse spre partea opusă, însă îmi este imposibil să înghit nodul din gât provocat de ridicarea și răsucirea bruscă a colegului meu de clasă în direcția mea.

Mâinile parcă îmi sunt făcute din jeleu și îmi cad pe lângă corp, odată cu sandvișul și sucul pe care le susțineam pe tăviță. Dau să salvez ce a mai rămas din prânzul meu, însă reflexele și adrenalina resimțită nu fac o combinație prea bună, întrucât, fără să realizez ce fac, strivesc între degete cutia de lichid colorat, iar acesta parcă explodează și țâșnește la suprafață, aterizând pe tricoul celuilalt și formând o pată mult prea greu de neobservat.