Suflete pereche

Capitolul 4

Totuși, eu încă nu înțeleg. Nu simt nimic pentru ea - nici iubire, nici ură. Chiar dacă acum știu că ea e sufletul meu pereche, nu sunt atras de ea; e frumoasă, da, și deșteaptă, amuzantă, bună și toate calitățile pe care eu nu le-am avut niciodată, dar pur și simplu n-o simt. Fără fluturi, doar frică la gândul că aș putea s-o aduc la Conac într-o zi și s-o prezint drept „iubita mea".

Mă întorc din nou și mă uit la ea. Potter îi spune ceva și ea se întoarce de asemenea; probabil că bastardul ăla m-a văzut privind-o prima dată. Facem contact vizual pentru o secundă, apoi mă întorc la prietenii mei.

Obrajii mei sunt roșii ca o eșarfă de Cercetaș și sper că Pansy și Blaise nu vor observa.

După prânz, le spun prietenilor mei să meargă fără mine. Probabil că și-au dat seama că vreau să vorbesc cu Hermione, dar niciunul din ei nu a spus nimic; au încuviințat și au pornit spre Camera de Zi, cel mai probabil. Eu mă duc direct la Trio-ul de Aur - Potter, Weasley și Granger.

- Granger! strig eu. Hermione!

Toți trei se întorc spre mine.

- Malfoy, încuviințează Potter rece. Ce vrei?

Continui să mă uit la ea.

- Putem vorbi? o întreb. În privat.

- În niciun-

- Ron, îl întrerupe ea. O să fiu bine. Voi, băieți, puteți merge fără mine - ne vedem în Camera de Zi.

Ezitând, băieții pleacă. Hermione se întoarce spre mine - și eu nu pot decât să o observ. Părul ei castaniu e o dezordine, ca un tufiș, dar una frumoasă, ca să fiu sincer. Ochii ei căprui mă privesc, așteptându-mă să spun ceva - probabil lucrul despre care voiam să vorbesc.

Oftez; vreau să-i arăt brățara mea de lumină și să-i spun totul despre chestia cu sufletele pereche dintre noi, dar nu aici, unde putem fi văzuți - și asta ar fi bârfă de prima pagină dacă Hogwarts ar avea un ziar sau așa ceva.

- Urmează-mă, îi spun. Ea ezită - nu pot s-o învinovățesc; sunt, la urma urmei, un Malfoy -, dar încuviințează în timp ce ieșim din Marea Sală. O conduc spre sala de clasă goală pe care eu și prietenii mei o folosim ca să jucăm un joc sau să bem când Camera de Zi e plină - la etajul patru, departe de orice altă intrare. Perfectă pentru orice fel de activitate: să ți-o tragi cu partenerul tău, să bei niște Whisky-foc prietenii tăi sau să-i spui dușmanului tău că sunteți suflete pereche.

Închid ușa după ce intră ea, apoi mă așez pe o bancă - ea încă stă în picioare. Probabil că n-are deloc încredere în mine - din nou, nu pot s-o învinovățesc. Dar mi-ar plăcea s-o văd stând jos, ca și cum am fi colegi, nu dușmani.

- Ce vrei?

Ca tu să nu mă mai urăști.

- Arătă-mi brățara, îi cer eu în schimb.

Ea își pune mâna peste încheietură, prinzând lumina între robă și piele.

- De ce?

- Pe barba lui Merlin, Granger, n-o să te omor!

- Tot n-am încredere în tine, răspunde ea. Oftez, apoi îmi suflec mâneca.

- Deci?

Ochii i se măresc, ca ai lui Blaise în ora de Poțiuni. Și ea își suflecă mâneca, uitându-se la propria brățară, apoi la a mea din nou. Abia clatină din cap și se îndepărtează un pas, de parcă eu chiar m-aș deranja să mă ridic și să fac o vrajă.

- Imposibil, murmură ea. Nuanț diferite de galben, asta le-am spus lui Harry și Ron.

Mă încrunt.

- De ce le-ai spus asta?

- Nu-i treaba ta. Ah, vocea rece cu care îmi vorbește! Mă întreb va fi vreodată prietenoasă cu mine, lăsând la o parte întreaga chestie cu sufletele pereche.

Ridic din umeri.

- Păi, se pare că suntem suflete pereche, Hermione. Chiar zâmbesc, dar tot ce primesc înapoi e o privire plină de ură. Eu încerc aici și așa sunt răsplătit?! Asta ar putea fi prima dată când chiar îi zâmbesc lui Hermione din prietenie sau bunătate sau cum numesc Astropufii sentimentul ăla bun; cred că merit ceva mai mult.

- Nu spune asta! Și nu-mi spune „Hermione"! Și nu spune nimănui despre asta! Și nici nu îndrăzni să crezi că asta schimbă orice între noi!

Țipă ultima parte, scuipând cuvintele de parcă ar fi otrăvitoare.

- Da, doamnă, răspund eu ironic. Alte cereri?

- Nu mai fi un bastard!

- Și tu nu mai țipa!

Mă ridic de pe bancă, astfel că acum suntem doi elevi de anul opt țipând unul la altul într-o clasă goală. Deja ne purtăm ca un cuplu căsătorit, nu-i așa?
Hermione inspiră adânc, apoi se așază și așa fac și eu.

- Hermione- încep eu, dar mă opresc la privirea ei de gheață. Granger. Uite, știu cum se simte - cred că uiți faptul că și tu ești dușmanul meu. Sau ai fost. Se uită la mine din nou, curioasă de data asta. Se pare că suntem sortiți să fim împreună, așa că îmi pare rău că am fost nepoliticos.

N-are sens să-i spun că m-am gândit să fim prieteni; asta doar ar pune sare pe rană și nu vreau să știu ce răni m-ar paște pe mine dacă i-aș da glas.

- Mai mult decât nepoliticos, adaugă ea. Un bastard, sau chiar mai rău. Surâde și e frumos - măcar am primit un zâmbet de la ea. Încercatul chiar e bun de ceva, nu?

- Dar nu mai vreau să fiu, continui eu. Aș vrea să fim prieteni, sau ceva de genul ăsta. Și se pare că vom sfârși într-o relație, deci ai putea măcar să mă ierți.

Hermione pare să se gândească - și nu, nu se gândește mereu la fel de profund cum o face acum. Apoi, când se uită al mine, ochii îi sclipesc puțin și pe buzele ei e un zâmbet firav.

- Da, cred că pot încerca.