Marko

Prolog

,,Câteodată e mai bine să pretinzi că nu îți pasă decât să admiți că te ucide."

Am un semn de carte la care țin foarte mult. L-am plimbat printre coperte. Semnul meu a atins cuvinte, a tăiat pagini, a cunoscut povești, a descoperit oameni. De câteva ori am adormit pe el și mi s-a lipit pe piele. L-am plimbat prin lume. În țări străine, camere de hotel, gări aglomerate, pe nisipurile cu scoici aduse de valul mării. Semnul de carte e pauza dintre file. E așteptare. E aducere aminte. E punctul și virgula poveștii. E parte din carte. E pistolul care omoară ficțiunea și te aduce în realitate. Semnul de carte e timpul oprit în poveste, nu în viață. Pentru că viața, te așteptă să o continui de acolo de unde ai lăsat-o preț de câteva pagini. Pagini care te-au rupt un pic de ale tale pentru o pauză de poveste. O poveste ca un semn de carte înfipt în realitate. Când ajungi la acele pagini în care personajul principal dă de greutăți știi că poți să pui pauză și să continui povestea altădată când ai găsit soluția care crezi că îl va scoate din belele, dar ce faci atunci când realizezi că tu ești însuți un personaj într-o poveste din viața reală și nu poți pune semnul de carte care să oprească timpul pentru a te gândi mai bine ce ai de făcut pentru a ieși din încurcătură.

...

Colindam pe holul liceului în timp ce orele se desfășurau pentru că mă plictisiserăm atât de tare la oră încât am cerut voie să mă duc până la baie ca de fiecare dată. Sunt un elev model, dar când ceva nu mă interesează poți face tu orice pentru a-mi atrage atenți că nu vei reuși.

Gândurile îmi sunt întrerupte dintr-o dată de un corp puternic care mi-a ieșit înainte și nu mi-a mai permis să înaintez. Credeam că va fi ca în povești, știți acele scene clișeice din toate cărțile de dragoste? Atunci când fata frumoasă dă peste băiatul viselor ei, iar aceasta scapă cărțile din mână, dar el vine în ajutorul ei și i le dă de jos? Ehh, la mine nu a fost chiar așa. Nu a fost deloc așa, întrucât mi-am pierdut echilibrul și cât pe-aici să cad dacă băiatul din fața mea nu mă prindea rapid de mijloc astfel revenind la poziția inițială.

Ne uitam unul la altul. Pentru un moment ochii lui devenise toată priveliștea mea, iar parfumul lui scump îmi invadase spațiul personal. Avea niște ochi negri în care mi se oglindea puternic chipul. El mă privea de parcă voia să mă descoasă pe dinăuntru, parcă voia să citească ce fel de persoană sunt la prima vedere, spre ghinionul lui nimeni nu a reușit încă asta. La un moment dat îmi dau seama că ar trebui să îi mulțumesc pentru că nu m-a lăsat să cad și să îmi cer scuze că am intrat în el ca o amețită.

-Scuze! Îi răspund rușinată de situație, rupând tăcerea dintre noi, după ridicându-mă din brațele sale.

-Nu-ți face griji. Răspunsul lui veni înapoi foarte politicos. Eu sunt Marko! Se prezentă elegant, etalându-și mai apoi zâmbetul perfect.

-Eu sunt Stormy. Mă prezint sub privirea lui analizatoare. Chiar îmi pare rău! Nu te-am văzut. De fapt nu te-am m-ai văzut niciodată pe aici!

-Da, păi astăzi este prima mea zi în acest liceu, sunt clasa a XII-a. Mă lămuri el rapid fără a mă lăsa cu semnul întrebării.

Cred că a fost exmatriculat sau ceva. Cum să te transferi în ultimul an de liceu, mai ales la jumătatea semestrului al doilea când mai este atât de puțin până la terminarea anului!

-Te-ai transferat în ultimul an de liceu? De ce ai face asta? Îl întreb critică pentru a-mi răspunde nelămuriri din capul meu.