Destinul s-a intamplat

Capitolul 7

,,   Ce flutule flumos! De ce nu vine la mine? Am lochița albă cu flori mov pe cale mami mi-a cumpălat-o zilele trecute. Flutulii nu iubesc florile?

    -Mami, de ce nu melgem după flutulele ălă? Ți-e îți plac flutulii.

    -Ai răbdare, Star! Trebuie să cumpăr zarzavat pentru ciorbă. În plus, scumpo, încearcă să pronunți mai bine pe ,,l" sau pe ,,r".

    -Dal, mami! Eu nu pot să volbesc exact ca tine. Ai telminat? Melgem după flutule?

    -Nu am terminat, iubito. Ești un copil tare nerăbdător!

     Mami îmi dă dlumul la mână să ia plasele. Mă îndepăltez cu paşi mici de ea pentru a urmări flutulele. Uite-l, e acolo!

     Ce gleu este să fii copil! Nimeni nu te înțelege, nimeni nu te vede. Uite, oamenii nu mă lasă să tlec. Gata, sunt aploape de el. Vreau să pun mâna pe el, dal fuge spre cel. Te-a supălat cineva? Mami zice că toți cei care ne pălăsesc se duc la cel pentru că sunt supălați pe noi. Oale tu ai plecat din vina mea?

     Mă întolc s-o văd pe mami. Nu este. Oale a plecat şi ea? M-a lăsat singulă? Încep să plâng. Un om foalte înalt se lasă pe vine în fața mea.

    -Hei, micuțo! Unde este mama ta?

     -Un milos neplăcut de băutulă mă izbeşte. Mami mi-a zis să mă felesc de oameni ca el.

      Mă pornesc a plânge şi mai rău. Totuşi, omul mă ia de mână şi se îndreaptă spre o direcție total necunoscută mie. O idee genială îmi vine în minte când trecem pe lângă o tejghea goală. Îi explic planul domnului şi acesta mă ajută.

      Am să plonunț colect cantecelul pe cale noi îl spunem des, mami! Spel să mă auzi...

《 Bate ploaia-n umbreluta 
Nici nu ma gandesc s-o las. 
- Doar doua picuri, Lenuta, 
Si ma duc, drag copilas! 

Rosie ma fac indata, 
Rosie de suparata! 
Ce-s naiva sa o las? 
Deja am picuri pe nas! 

Ea vazand ca-i refuzata, 
A rugat vantul sa bata. 
Mi-a pus picuri, facand haz, 
Pe codite si obraz. 

Umbreluta-i rasucita 
Eu sunt tare necajita. 
Ploaia, grozav m-a udat 
Si umbrela mi-a stricat》

   Țip. Țip cum n-am mai țipăt vreodată când mă juleam. Mama îşi face loc printre oamenii ce se strânseseră în jurul meu, cu lacrimi cristaline curgând pe obraji. M-a luat în brațe şi m-a strâns puternic cum doar ea ştie. Ne-am şters lacrimile reciproc, iar mama m-a pupat pe creștetul capului în felul său specific. Bărbatul care m-a ajutat îşi drege glasul în spatele meu.

   - Suzane? Atât de iresponsabilă eşti cu copilul nostru?

     Mâinile mamei mele se încordează pe umerii mei şi simt o mică durere, una suportabilă. Îşi ridică ochii îndurerați şi totuşi înveseliți de găsirea odorului său. Îi analizez firişoarele de sânge ce îi înconjoară irişii albaştri şi asta doar pentru că am făcut-o să plângă.

    -E doar copilul meu, Janvier! Nu există 《al nostru》, pentru că trei ani n-ai ştiut nimic de el. Nu ai contribuit cu nimic la crşterea şi educația lui. Aşa ca nu ai niciun drept să ți-l însuşeşti!

     -Normal că n-am contribuit. Doar te-ai aruncat în brațele bogătaşului ăla, să nu te vadă ai tăi cu un 《boschetar》ca mine.