Pretty //Feelings talking//

capitolul unu

Ma trag de par in incercarea zadarnica de a-l dezcalci. De sapte minute lucrez cu piaptanul in parul meu saten si fac tot ce pot pentru a-l indrepta.

Oftez obosita si imi las mainile pe langa corp, privindu-mi reflexia oglinzii cu un oarecare dispret. Pun pariu ca la ora asta Helena doarme, iar in ultimele zece minute ramase se pregateste pentru scoala abia. Si-asa e deja perfecta de nici nu mai trebuie sa se pregateasca.

Iar eu? Eu am un cuib de ciori pe cap, ochi verzi, enervanti, cearcane din cauza lipsei somnului. (In loc sa imi termin repede tema la franceza, am cantat de n ori LA Devotee la ukulele, trezindu-mi probabil jumatate din cartier) Mai jos mi-e frica sa ma mai uit. Probabil o sa dau de un corp de cartof. Sau de o punga de gunoi.

Ma asez pe pat si astept. Nu stiu ce astept, dar poate o sa aflu imediat.

-Jana?, aud eu de dupa usa camerei mele.

E mama.

-Intra, ii raspund eu bleg.

Capul ei impreuna cu niste suvite razlete blonde apar din crapatura deschisa a usii. Ma atinteste cu ochii ei verzi, mari, stralucitori si se forteaza sa zambeasca atunci cand da de expresia mea.

-Esti ok?, ma intreaba ea si intra in camera, inchizand usa dupa ea.

In mana dreapta are un bol cu ceva, impreuna cu o lingura. Probabil iarasi incearca o noua reteta de briose si vrea sa imi ceara parerea.

Dau din cap afirmativ si imi las privirea in pamant.

-Vrei sa ma ajuti?, intreaba ea cu entuziasm in voce, pentru a ma face sa ma simt probabil mai bine. Din pacate planul ei esueaza, asa ca se apropie si se aseaza pe pat langa mine.

Isi pune bolul in poala si mana stanga pe spatele meu, mangaindu-ma. Franturi de amintiri din ziua precedenta isi fac lacas in mintea mea. Nu vreau sa ma mai gandesc la asta si la ceea ce s-a intamplat. Imi scutur capul pentru a scapa de aceste ganduri, dar nu-mi functioneaza.

-Spune-mi ce ai patit, draga mea..., ma roaga aceasta.

Glasul ei domol ma calmeaza. Este tot de ce am eu nevoie in acest moment. Poate si sa-mi spuna ca am voie sa raman astazi acasa. M-as ascunde sub plapume, as pange si as asculta Panic! At The Disco toata ziua.

Imi ridic privirea catre ea si ii surprind expresia serioasa. Asteapta raspunsuri. Iar eu ar trebui sa fiu aceea care o sa-i povesteasca tot ce am patit cu o zi in urma la scoala. Tot ce mi-a zis Helena la ora de sport si toate gandurile mele de ieri pana azi cu tipul pe care l-am intalnit.

Un zambet mic mi se infiripa pe chip cand imi amintesc de el... insa nu am cum sa ii povestesc mamei toate astea.

Dau sec din umeri si fixez podeaua cu privirea.

-Nimic. Doar ca nu imi place cum arat azi dimineata.

Mamei ii scapa un mic chicot si se abtine sa nu il transforme intr-un ras.

-Dar, Jana, scumpa. Asa arati tu in fiecare dimineata.

Oftez incercand sa para mai dramatic.

-Port ochelari. E normal sa nu-mi placa de mine.

Mama imi intoarce capul ca sa ma uit la ea in ochi. Imi examineaza fata, iar cu fiecare miscare a ochilor ei, zambetul i se accentueaza.

-Imi place foarte mult cum arati cu ochelari. Ce e in neregula cu asta?, ma intreaba ea calm.

Uhmm... totul?

-Toata lumea ma crede o tocilara. Si nimeni nu vrea sa se imprieteneasca cu o tocilara. Mai demult oamenii cu ochelari erau complet ignorati, iar la sport ceilalti copii le luau ochelarii si le ascundeau in bai: daca erai baiat, la fete. Iar daca erai fata, la baieti.