Obscur - I. Lagune

03. lurk

- Fac un duș și plecăm, a strigat de pe gol.

- Dar plouă. Dar oricum nu mi-a răspuns și a dat drumul la apă după ce a trântit ușa. Dar oricum dacă a zis că plecăm, sigur plecăm undeva chiar și pe furtună sau uragan și nu e loc de contraziceri sau explicații.

Din moment ce știam că avea să dureze ceva, am scos o țigară din pachet și am aprins-o în speranța că fumând-o, mă va face să par mai interesantă. Dar nu sunt deloc interesantă. Adela e interesantă.

Mi-am privit fugitiv picioarele scurte și grase, urându-mă pentru că m-am amăgit iar, plângându-mi de milă și urându-mă pentru faptul că nu sunt mai înaltă, mai slabă, mai frumoasă, mai perfectă. Adela era perfectă. O urăsc. O urăsc pentru faptul că nu se străduiește, pentru faptul că mănâncă mult, că nu face sport, că ia anticoncepționale și nu se îngrașă nici un kilogram. O urăsc pentru ființa umană care nu e, dar o iubesc pentru că totuși există să mă amăgească. Și mi-e foame.

Am expirat fumul, lăsându-mi capul pe spate și privind picăturile reci de ploaie cum se preling pe sticla groasă a geamului din lemn vopsit în alb și am început să mă gândesc intens la El, deși nu am apucat să o fac propriu-zis, căci telefonul Adelei a început să vibreze pe tapițeria canapelei, spulberându-mi orice legătură amărâtă mă chinuisem să stabilesc cu tipul de care mă îndrăgostisem atât de tare. Încă nu reușeam să-mi amintesc chipul lui perfect, alături de toate trăsăturile masculine și dure pe care le avea și nici numele. În schimb, încă îi puteam mirosi parfumul dulce, atât de bărbătesc și scump care-mi inunda nările cu fiecare amintire pe care o retrăiam iar și iar și cu care încercam să mă îmbăt și să mă excit, căci altceva nu mai aveam. El nu era aici, El probabil nu se gândea la mine, El probabil va rămâne o amintire, un gând ce îmi va vibra îndelung în trup la fiecare bătaie de inimă, vorbesc de El, El pe care nu o să-l mai văd niciodată.

Nu știu de ce am răspuns, în loc să-i duc ei telefonul, dar cert e că acum i-am răspuns unui anumit Alex și trebuia să-i vorbesc.

- Alo?

- Adela? s-a auzit o voce masculină, guturală de pe celălalt capăt al firului.

- Ăăă, nu, sunt prietena ei, Ștefania. Adela face duș. Cine e?

- Aa, Ștefania, a spus-o de parcă își amintise de mine și era gata să înceapă o conversație. Ce faci?

- Bine, dar cine e?

- Nu-ți apare numele pe ecran? a râs subtil.

- De unde să știu eu cine e Alex? Nu e telefonul meu.

- Dar e al prietenei tale.

- Lasă jocurile, nu am chef, am oftat, apoi am mai tras un fum din țigară. Sigur urma să mă ia cu tipicele lor jocuri de cuvinte și să mă amețească cu psihologiile lor de doi lei și să mă facă să par ori proastă, ori nebună. Măcar mintea să mi-o fută.

- Dar aseară aveai chef.

- Poftim? am ridicat tonul confuză.

- Oh, Doamne, sunt Alex care v-a făcut cinste aseară la bar a.k.a tipul care ți-a dat o țigară în stație la Armenească, dar ăsta e secretul nostru.

Atunci am mărit ochii și m-am înecat cu fumul, încercând să procesez totul. Alex? El e Alex? Îl cheamă Alex? Atât de repede i-a luat Adela numărul? Oare ce au mai făcut cât eu eram beată și îmi imaginam cum o facem în trei? M-am urât pentru o fracțiune de secundă, deoarece nu-i recunoscusem vocea și nu-i atribuisem lui, cel mai misterios, șarmant și atrăgător tip, cel mai comun și banal nume. Credeam că-l cheamă Sebastian. Deși în mintea mea îl chema Victor. Sau El cu E mare.