Templul împăratului

II. Nogoon

-Arthemisia, draga mea fată frumoasă, pictorul Salvador mi s-a plâns de atitudinea ta. Când ai de gând să pui in aplicare tot ce ţi-am spus ? Ești o domnișoară elegantă de familie nobilă, nu o fiică de slujnică din piaţa de sclavi !

Sângele îmi clocotea în vine, voiam să sparg masa de cristal din faţa mea. Detestam ideea că trebuia să mă comport după norme, niste norme impuse de o societate mizeră care nu întelegea că oamenii sunt diferiţi. Am încleștat pumnii și am plecat capul. În faţa părinților asta trebuie să faci, deoarece ei ţi-au dat viaţă, te-au crescut, au grijă de tine și de educaţia ta.

-Am înțeles, mamă.
-Inima îmi plânge când văd că toate eforturile depuse pentru tine au fost în zadar.
- Nu e așa, mamă. Sunt doar..
-Ești ceea ce trebuie să fii! Ce vor spune oamenii când vor vedea că nici măcar la un portret ce îţi intră în zestrea de nuntă nu te poţi așeza?
-O nuntă pe care nici măcar nu o doresc. M-aţi întrebat vreodată dacă sunt atrasă măcar de el ? Sunt mai bărbat decât el!
-Sfinte Cerule..cum îti permiţi?

Mama păli, își puse mâinile la inimă si ceru un pahar cu apă. Își scoase evantaiul din sân, și încerca să își facă vânt cu mișcări rapide și bruște.

-Tu nu ești fiica mea, Arthemisia pe care eu am născut-o și am iubit-o. Dacă știam că vei fi așa , preferam să nu te naști !

Am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare. Încercam să mă controlez, însă îmi simțeam capul vâjâind, mâinile tremurând, inima bătând să iasă afară din piept. Am trântit ceașca cu mirodenii pe masă, m-am ridicat , și fără să zic un cuvant , am ieșit din salon. Slujnicele încercau disperate să ma prindă de mânecă, însă nu mă uitam în urma. Nu voiam sa văd, nu voiam sa aud. Rapidă ca o tornada, m-am îndreptat spre grajduri. Mi-am luat incaltarile , am dat ordin ca portile să mi se deschidă și am părăsit casa părintească. Dacă aș fi știut că atunci era ultima dată când o văd pe mama întreagă, daca aș fi știut ca atunci e ultima dată când îmi văd casa frumoasă și înfloritoare , nu as fi plecat niciodată.

Pegas mă purta în șa, era rapid ca un fulger. Eu aveam privirea înainte, fără să mă uit în jur , doar înainte. Cutreieram pădurile, fără să știu incontro ma îndrept.

"Preferam să nu te naști."

Cuvintele ei îmi răsunau încontinuu în urechi. Fruntea îmi era transpirată,buzele uscate din cauza vântului care mi le străpungea fără milă. Abia când Pegas scăzuse ritmul alarmant , am realizat că nu știam unde mă aflu. Afară se lăsa întunericul. Am coborât de pe cal și m-am uitat împrejur. Nu era nicio ţipenie de om. Auzeam doar corbii care își cereau disperați hrana.
Încercam să realizez pe unde m-aș putea întoarce acasă. Încercam să mă calmez și să nu îmi ies din fire.

Mergeam pas la pas cu Pegas, mă întorsesem pe unde am venit. Am realizat că am acționat fără să cuget nici măcar o secundă, doar ca să îmi eliberez furia. O făcusem degeaba. Era prima dată în ani de zile când plângeam. Pegas mă încălzea cu răsuflarea lui, însă asta nu mă putea calma.
- Unde suntem, Pegas? Pe unde am luat-o ? Cerule..

În acea secundă, Pegas s-a prăbușit la picioarele mele. Am încercat să mă întorc, dar totul în jurul meu a devenit negru , am auzit niște voci , apoi mi-am pierdut cunoștiința.

**

M-am trezit într-un beci, cu o durere de cap infernală. Îmi simțeam buzele umflate , iar pleoapa stângă îmi era însîngerată. Eram prinsă cu frâul lui Pegas. Am început să mă smucesc și când am văzut ca nu rezolv nimic, mi-am dat seama că fusesem capturată. De către cine ? Bona mea îmi spunea de multe ori ca în pădurile de alături se aflau multe soiuri de tâlhari , mai ales tătari, care cutreierau zonele acestea în căutare de aur si prizonieri pe care să ii vândă.

O ușă mica , laterală , se deschise. Tot ce puteam vedea era o pereche de papuci care nu corespundeau locurilor veneţiene: strânși pe picior și groși, gamba înfășurată într-o tinichea. Am simțit o respirație urat mirositoare de-asupra crestetului meu , iar apoi o mână grosolană mi-a ridicat , nu prea delicat , bărbia.

Omul ce mă privea avea o înfățișare dură, o mustață răsucită si subţire si ochii alungiţi, parcă lipsiți din orbite. Nu mai văzusem niciodată așa ceva , o asemenea înfățișare dură și urâtă. Pielea îi era murdară, nasul mic și în vânt, iar părul îi era lung și negru, ca de abanos.

-Ești frumoasă, foarte frumoasă.

Vorbea în latină. Am rămas surprinsă de perfecțiunea accentului său.

-O, ce ochi, ce ochi verzi. Ce preţiosi. O să primesc un preţ minunat pe tine.
-Te rog, dă-mi drumul. Te implor, du-mă la tatăl meu.
-Cine este tatăl tău?
-Giovanni Castellano din Veneţia. Te implor , casa noastră este aproape . Tata te va răsplăti. Îti va da cât aur dorești , doar du-mă acasă.

Fata lui se schimonosi într-un zâmbet diavolesc.

-Am să te duc acasă. DAR nu garantez că o să o mai recunoști.

Inima mi se opri pentru o secunda. Se întoarse cu spatele și porunci gărzilor ceva, intr-o limbă necunoscută mie pe atunci , care suna ca o încâlceala ieftină a limbii, niște sunete imposibil de identificat pentru mine. Două gărzi solide își făcură apariția și m-au ridicat . Nu incercam să mă împotrivesc , știam ca e imposibil, forţa mea era nulă in comparatie cu a lor.

M- au ridicat și m-au pus intr-o cărută, alaturi de vreo zece saci cu aur. Am rămas acolo, până a doua zi dimineața când am început să mergem. După mult drum parcurs, am fost dată jos din cărută, și aruncată in genunchi , intr-o baltă cu nămol.

-Așa vei sta de acum in faţa mea. Mă numesc Ashi-Khan și sunt fiul vestitului conducător al clanului mongol : Genghis-Khan. De acum apartii armatei mongole, si vom face ce dorim cu tine. Te vei numi Nogoon, in mongolă însemnând verde, datorită ochilor tăi verzi ca doua smaralde. Sperăm să obținem un preţ bun pe tine , vei fi dată in curând pieţei de sclavi a chinezilor, deoarece ei plătesc cele mai bune preţuri in orez in aceste vremuri de foame și secetă.

Ochii îmi erau plini de lacrimi. Daca aș fi putut întoarce timpul înapoi , aș fi făcut-o fără strângere de inimă. Dar, era prea târziu.

Am fost smucită și aruncată într-o colibă făcută din paie si nămol, in care dormeau undeva la vreo douăzeci de fete , toate slabe si schingiuite. Niciuna dintre ele nu s-a trezit când am pășit lângă ele, mai mult târâtă decât de buna voie.

-Aceasta este casa ta, de acum . Ţi-am spus că o să te aduc acasă, dar nu ţi-am garantat că o să o mai recunoști. Ha, ha , ha, Nogoon, nu fi tristă, fiecare zi este un nou început.

A ieșit din colibă, lăsându-ma singură,în mijlocul fetelor asemenea cărora aveam să ajung in scurt timp. Era prima dată în viaţa mea când nu mai știam cine sunt.