Nebun de sincer

Cândva un suflet

Suflete, ți-am pus inima în palme. Te-am crezut când vorbeai despre irealitățile din lumea ta, povești uitate cică, gânduri ascunse printre vorbe, vise rătăcite într-un haos lumesc de unde ai căzut așa din neant în viața mea.
Mă jucam de-a viața fericită și ai avut curiozitatea de a te prinde în jocul meu pentru puțin. Culmea că e că a fost îndeajuns de mult încât plecarea ta să rupă panglicile roșii cu care ți-am legat sufletul.
Mi-ai spus că ești de undeva departe, că ai trăit cândva peste hotarele timpului, că nu îmi ești deajuns pentru un drum comun.
Îți păstrasem un scaun în colț în pieptul meu, era rezervat pentru fiecare moment când te-ai fi întors să îmi vizitezi inima. Te-ar fi așteptat așa în dorința de a mai schimba câteva vorbe cu cineva.
Umplusei un mic gol...
Într-o clipă de infinit, ai ieșit furtunos din sufletul meu și te-ai scuzat ca orice om, că nu te simți în bas-ul ce vibra în fiecare mușchi.
Acum peste scaunul unde stăteai acum ceva timp se așterne praful tacit și se scurge vremea.
Îți mai poartă vag umbra și felul tău aparte, dar acum nu mai simt fericirea târzie și nu mai răscolesc șoapte.