Obscur - I. Lagune

01. dark star

- Nu te supăra, ai o țigară?

Nu mi-a răspuns. În schimb, mi-a aruncat o privire scurtă, neutră și neînsemnată, apoi și-a băgat mâna în buzunarele pantalonilor negri, căutând probabil ce voiam. Ce i-am spus că voiam, nu ce voiam de la el cu adevărat.  

A scos-o - țigara - și mi-a întins-o - țigara - fără ca măcar să schițeze vreun zâmbet politicos sau măcar fals. Doar mi-a dat țigara. Iar atunci am știut că întâlnirea noastră nu putea decurge așa și că trebuia să fac ceva în sensul ăsta, să o aduc într-un alt punct și anume, trebuia să îl introduc în arta conversației, acum, până nu venea autobuzul să ne despartă pe vecie.  

- Mm, nu e pentru mine, e pentru o prietenă. Eu nu fumez.  

- Nici să nu o faci, a răspuns sec, privindu-mă la fel de scurt, neutru și neînsemnat.  

- E un lucru rău? m-am arătat interesată, folosind un ton se-, nu seducător, mai feminin, poate.  

- Nu, doar că după aceea e greu să te lași și îți fuți plămânii ca naiba.  

- Poate vreau să-mi fut plămânii.  

- Atunci, fute-i, a zis, expirând tot fumul ce s-a risipit mult prea repede în aer, dar de data asta, fără să mă privească.  

Într-o lume imaginară, paralelă cu cea pe care o știm cu toții, într-o altă dimensiune din capul Ștefaniei, unde minutele devin ore infinite în care te poți pierde până la uitare și scufunda fără să te îneci, autobuzul a ajuns în sfârșit, iar în lumea noastră trecuseră numai șapte minute. În capul meu, însă, o oră și jumătate.  

Autobuzul era așa cum îl știe tot Bucureștiul și cum va fi mereu. Murdar, împuțit, aglomerat și așa mai departe. Mirosul insuportabil de transpirație, aerul stătut și aproape toxic, chiar și cu toate geamurile deschise, privirile ucigașe ale babelor nesatisfăcute acasă care te disprețuiesc și te blesteamă cu toată ura pentru că nu le oferi locul, loc pe care majoritatea nici nu au intenția să stea, ci să își trântească sacoșele cu alimente de care nici măcar nu au nevoie. Nu stăteam jos și nici nu mi-aș fi permis. Și puteam să și vreau, dar nu aveai loc să te miști sau să respiri normal în aglomerația de la orele prânzului din tâmpitul și nesuferitul de 311. Ok, nu eram la fel de curajoasă și obraznică precum Adela, care se lua cu mortăciunile astea la înjurături, uneori și îmbrânceli atunci când începeau să comenteze între ele și să se ia de nesimțita dracului care stă ca o vacă jos, în timp ce alții suferă în picioare. ”Generația asta tânără, nu mai știe să aprecieze vârstnicii și să le cedeze locul. Să vă fie rușine, needucaților! Aveți respect față de cei cu seamă! Nu mai știu părinții să vă crească. Nesimțiții dracului!”. Iar replica Adelei este ceva de genul: ”Hai să mă lingi în pi-, dar nu cred că mai e cazul să reproduc și ce urmează, fiindcă știm cu toții, ah, da, și uite, trecem pe lângă o biserică și i-am promis mamei că mă voi spovedi, zilele astea.  

Când autobuzul a întors spre stânga să întoarcă la rond pentru a opri la Rosetti, totuși, mai repede decât am realizat, ne-am lovit unii peste alții. Eu eram ultima care intrase în autobuz la stația precedentă, așa că eram cea care a fost strivită de ușă, de către baba aia grasă și transpirată. Să nu mai zic că aproape mi-a spart genunchiul cu sacoșele pline de rahat.  

Am coborât ușurată, îngrețoșată de mirosul în care am fost silită să stau chiar și pentru câteva minute - o stație - fiind gata-gata să leșin, dar mi-am revenit miraculos înainte să cad lată pe jos, căci eram pregătită - și nu glumesc - să mă lipesc de asfaltul rece și încă umed de la ploaie, care ar fi calmat toată agitația din stomacul meu. Eram cât pe ce să și vomit. 

Am intrat în aceeași cafenea în care intram zi de zi, cafeneaua mea și a ei, locul unde o ascultam cum râde, cum plânge, cum țipă, cum înjură, cum amenință, cum mănâncă, cum cântă, cum îmi povestește cu cine și-a mai tras-o săptămâna asta, cu cine s-a mai lins, cu cine s-a mai certat, de cine s-a mai îndrăgostit, pe cine mai vrea să bată și cu cine plănuiește să și-o mai pună și unde și când. Atât. De obicei, doar ea vorbea. Eu doar o ascultam. Și în ciuda faptului, că nu prea mă lăsa să vorbesc, nu o uram pentru asta. Îmi făcea plăcere să o ascult cum îmi povestește despre experiențele ei sexuale. Dar când îmi și arată, era de pomină. 

- Deci nu o să-ți vină să crezi! am zis, fiind gata să îi povestesc cap-coadă toată faza cu tipul care mi-a dat o țigară, imediat ce am zărit-o undeva în colț la o masă de două persoane, amestecând cu paiul în ciocolata ei caldă și trăgând dintr-o... țigară?! 

- Ba nu, ție nu o să-ți vină să crezi! mi-a tăiat-o din scurt, trântindu-și coatele zgomotos pe masă, amintindu-mi cu subînțeles că nu o interesează prea mult ce am eu de zis și că ea are să-mi comunice ceva mult mai important. 

- De unde naiba ai făcut rost de țigară? Nu mi-ai zis să...? 

- Păi până ai venit tu, i-am cerut chelnerului, mi-a explicat, așezându-și fugitiv bretonul - astăzi dat pe partea stângă. Ce ai făcut, frate, atât? 

- Tocmai asta voiam să-ți explic acum. 

- Ah, lasă asta! Am ceva mult mai mișto și interesant de zis, a pufnit în râs câteva clipe, apoi s-a adunat. Cred că maică-mea și taică-tău se fut în continuu de vreo săptămână. 

- Poate să facă ce vrea, e divorțat, i-am zis, făcându-mă că nu-mi pasă. Dar dacă-mi păsa de fapt sau nu, nici eu nu știam. Oricum, nu eram prea șocată. Era de așteptat din partea lui. 

- Hai, mă, pe bune? Nu ești nici măcar puțin curioasă? Maică-mea și cu taică-tău, alo? Poate o să fim surori vitrege. 

Gândul că aș putea fi sora vitregă a Adelei Ivanov m-a făcut să mă cutremur puțin și să-mi înghit saliva cu dificultate. Dar nu știam de ce mi se păruse pentru secunda aia amărâtă o problemă. Mereu am vrut să fim surori, nu? 

- Imaginează-ți, doar, ăștia doi au aproape 50 de ani și încă se fut! Frate, așa vreau să fiu și eu! a râs, dându-și capul pe spate și suflând fumul în aer. 

Sexul dintre taică-meu și Amanda era chiar ultimul lucru la care voiam să mă gândesc astăzi. 

- Nu fumezi țigara aia? 

- Care? 

- Aia pe care zici că mi-ai adus-o, duh, a zis, dându-și ochii peste cap, observând că nu sunt atentă și mă uit în gol. Mă gândeam la tipul din stație. Sper că nu m-am îndrăgostit. Iar. 

- Mnu, ți-am zis că m-am lăsat. 

- Pfff, asta chiar e cea mai mare prostie pe care am auzit-o. Că tot vorbim de lucruri mari, oare cât de mare crezi că o are taică-tău? 

- Ew, Adela. Du-te dracu' de proastă, la asta te gândești tu acum? am strâmbat din nas, ridicând deranjată tonul și arătându-mă scârbită. Pentru că eram al naibii de scârbită acum. 

- Mm, ai dreptate. Poate să fie și cât Arcul de Triumf. Tot ce intră în gaura neagră a mamei mele, nu mai iese vreodată. Dispare pe vecie. D-aia a plecat tata. Probabil că și-a pierdut penisul între picioarele lu' mama, a început să râdă zgomotos, atrăgând privirile deranjate ale câtorva clienți. Adela obișnuia să vorbească așa despre părinții ei. Era de rutină. 

- Unde mergem azi? Sau astă-seară? 

- În paradis, a chicotit, vizibil amuzată la gândul ăla.  

Asta însemna că o să fumăm iarbă. Dar parcă mă lăsasem de fumat, nu?