Iubire Interzisă -- h.s fanfic

22. "Şterge, şterge!"

O şoaptă amară, trebuie să adaug. Simţeam cum tot corpul mi se transforma în gelatină. Genunchii începuseră să mă lase, parcă simţind şi ei povara durerii din sufletul meu. Nu realizasem până atunci cât de tare mă afectase de fapt despărţirea aceasta. 

-Rose, nu poate să fie nimic atât de rău încât să vrei să te sinucizi. îmi şopti el înapoi, cu vocea parcă mai îmblânzită.

-Nu înţelegi...

Simţeam cum lacrimile îmi înţepau ochii. Nodul din gât nu îmi dădea libertatea să vorbesc coerent. Voiam să îi spun cât de tare mă durea, acum că realizasem ce făcusem de fapt. Voiam să mă exprim, să îi ţip în faţă că simţeam că toţi fluturaşii aceia pe care îi aveam în stomac de fiecare dată când mă gândeam la el şi modul în care mă gâdilau atunci când mă atingea se transformaseră şi ei. Fluturii deveniseră nişte albine nervoase, ce îmi înţepau fiecare organ drept pedeaspsă pentru ce am făcut, pentru ce i-am făcut lui Harry. Când îmi aminteam chipul lui după ce i-am spus că ne despărţim simt ca şi cum toate acele albine m-ar înţepa de o dată în inima mea scoasă din funcţiune. Era ca şi cum pielea, carnea, intestinele mi se transformau în sticlă şi se crăpau câte puţin, până ajungeau să se spargă. M-am adâncit din nou în ochii lui Brandon, sperând că îmi va vedea disperarea din ochi.

-Rose, nu trebuie să faci asta. Băiatul acela nu merită viaţa ta, îţi zic eu. îmi şopti el atât de încet încât l-am auzit cu auzul vampiresc chiar dacă era la câţiva centimetri de mine şi avea vocea atât de blândă şi fermă încât simţeam că mă topesc. 

Mâna îmi ceda uşor uşor, dar eu nici măcar nu realizam că făceam orice voia el să fac. Eram atrasă de verdele acela mirific şi mă simţeam ca într-un univers paralel, în care eram doar eu şi Brandon. Pentru câteva clipe uitasem de tot, ca şi cum nu se întâmplase nimic şi auzeam doar şoapta dulce a bărbatului din faţa mea. Pentru câteva clipe mă simţeam cu adevărat relaxată şi fericită, aşa cum nu mai simţisem de când se desparţiseră părinţii mei. Asta până când mi-am dat seama că reuşise să intre într-un fel în mintea mea. M-am îndepărtat de el frecându-mă la ochi, iar ciotul de lemn a căzut pe covor. Nu îl mai simţeam acolo şi aveam mintea clară, dar eram furioasă şi îndurerată. Combinaţia perfectă pentru cine vrea să fie omorât de mine.

-Cum ai putut să-mi faci asta? i-am ţipat printre lacrimi.

Nu le-am mai putut ţine în frâu şi le-am lăsat să îmi ude obrajii. Mă simţeam neputincioasă şi trădată. Trădată de un necunoscut.

-Rose, nu am făcut nimic altceva în afară de a te calma. răspunse el pe un ton calm.

-Ce crezi tu, a mers? Ţi se pare că sunt mai calmă? eram sigură că erătam exact ca o nebună scăpată de la azil în acel moment.

-Nu, dar ai fost fericită pentru câteva momente. Rose, lasă-mă să te ajut să scapi de suferinţa aceasta pentru ceva timp. Te pot ajuta, dar doar dacă mă laşi.

Vocea lui era rugătoare. Părea că îi pasă cu adevărat de ce se întămplă cu mine, dacă mă simt bine sau nu. Voiam să îl las să mă facă să simt din nou acea libertate minunată de mai devreme, dar ştiam că orice magie pe care o făcea el era temporară. La un moment dat, toată durerea pe care o simţeam acum ar fi revenit, iar eu nu puteam permite asta. 

-Brandon, nu pot să mai trec o dată prin ce am trecut astăzi. Singura soluţie permanentă este de a fi moartă, aşa cum ar fi trebuti să se întâmple deja. Am încercat să schimb ciclul vieţii, să păcălesc moartea, dar nu am reuşit. i-am răspuns vocea frânfându-mi-se spre final.

Cuvintele îmi rămâneau în gât. Încercam să mă exprim, să îi spun cât de mult vreau să simt din nou acea relaxare minunată. Voiam să îi spun povestea vieţii mele, de când nu mă mai simţisem atât de liberă şi fericită, de ce nu mă mai simţisem astfel. Nu îmi venea să cred, dar îmi doream atât de mult să mă ia în braţe şi să îmi spună că totul avea să fie bine. M-am ataşat mult, mult prea repede de un simplu străin.