Iubire Interzisă -- h.s fanfic

11. "Îţi jur că te voi proteja de tot răul din jurul tău!"

Întunericul se dizolva uşor-uşor. Voiam să mă agăţ de el şi să nu-i mai dau drumul. Lumea aceea, chiar dacă nu era de mine, era a mea. Întunericul îmi aparţinea, cu tot ce ţine de el. De acum eram o creatură a nopţii  şi mă şi simţeam ca una. Aveam propria-mi lume, un loc în care mă infiltram nevăzută. Întunericul - salvarea mea. Mi-am deschis rapid pleoapele şi am inspirat adânc atunci când mi-am simţit braţul stâng luând foc. Mi-am ridicat mâna, dar aceasta era pe cât de normală se poate. Însă, eu tot o simţeam ca şi cum aceasta ardea. Nu, nu din nou focul acela interior! Am fluturat-o speriată, senzaţia aceea mortală începând deja să se extindă pe tot corpul. Pieptul mi se ridica şi cobora într-un ritm alert, dar aerul nu-mi pătrundea în plămâni. Panicată, am sărit din pat şi am alergat spre baie. Nu asta din nou! M-am aruncat direct în duş, crezând că apa mă va putea salva. Însă, în clipa în care zeci de stropi reci de apă mi-au atins faţa, o usturime îngrozitoare mă posedă. Am ţipat cât de tare am putut, starea agravându-mi-se. Simţeam cum toate oasele mele se topesc, chiar dacă stăteam în picioare. Nu mai eram capabilă să simt nimic. Ochii mi se roteau în orbite fără o ţintă anume pe care să o urmărească. Am început să plâng necontrolat. Ce se întâmpla cu mine? Parcă trupul nu îmi aparţinea mie, ci altcuiva; cuiva ce îmi voia răul. M-am aruncat pe burtă pe gresia rece, zgâriind-o, încercând să găsesc ceva cu care să îmi iau viaţa, sperând că astfel durerile acelea insuportabile vor lua sfârşit. 

-ROSE!!!

Vocea îngerului meu păzitor mi-a pătruns în minte printre numeroasele suspine, singurul sunet auzit. Am simţit cum cineva mă ridica şi încerca să îmi pună picioarele în funcţiune, dar eu eram ca de gelatină. 

-Rose, trebuie să mă asculţi cu atenţie, iubito! Sunt aici pentru tine, mă auzi? strigă el, disperat.

Voiam să aprob, chiar şi cu o mică mişcare a capului, dar nu îmi mai simţeam nimic din corp. Eram ca o păpuşă, manevrată de un păpuşar, în cazul meu, Harry. Acesta mă tot agita, ca şi cum voia să mă trezească. Însă, eu nu mai puteam fi trezită. Simţeam cum moartea se apropia de mine şi mă învăluia cu pelerina ei rece. Am început să dau frenetic din mâini, încercând să îndepărtez ceea ce era, de fapt, rodul imaginaţiei mele. Vălul acela începea să se rotească în jurul meu, transformându-mă într-o mumie. Harry tot nu mi-a dat drumul, dar încetase să mă mai zguduie. Eu continuam să "îndepărtez" materialul ce avea menirea de a-mi lua viaţa. La un moment dat, braţele mele au căzut pe lângă corp, inutile. Am renunţat la viaţa mea fără prea mult efort şi eram destul de dezamăgită de mine. Însă, Moartea a decis să îşi arate chipul, eu începând să urlu ca şi cum nimic nu mai exista. Moartea mea avea chipul mamei, dar în acelaşi timp era schimbat. Aceeaşi ochi ca de Barbie, însă restul feţei îi era arsă. Pielea atârna de pe oase, iar în unele locuri avea mici petice de carne. Gura sa nu avea dinţi sau limbă, ci era doar o mare gaură neagră, crispată într-un zâmbet malefic. Aceasta îmi vorbi uşor, dar vocea ei, altă dată plină de iubire şi puţin piţigăiată, acum era rece, trimiţându-mi mii de fiori prin tot corpul, iar timbrul îi era ca al unui bărbat:

-Durerea ce mi-ai provocat-o tu atunci când m-ai îndepărtat a fost criminală. M-a ucis şi mi-a ars toate sentimentele ce mai puteam deţine. Tu, fiica mea, pe care am iubit-o mai mult decât propria-mi viaţă, ai fost călăul meu. Însă, îţi jur că ceea ce vei trăi va fi de mii de ori mai chinuitor decât ce am suferit eu. Oh, stai! chicoti aceasta, producându-mi nişte spasme îngrozitoare. Tu nu mai eşti vie. Te-ai aliat cu un vampir! grăi cu scârbă. Scumpo, nu credeam că poţi fi chiar atât de fraieră. Tu îţi ceri moartea, fără să ştii. apoi, tonul ei deveni serios. Băiatul acesta te va conduce pe căile suferinţei, ascultă-mă bine! 

Am privit-o şocată. Nu, aşa ceva nu mi se întâmpla! Cum era posibil? Mama/Moartea dispăru, vălul său rece şi chinuitor dezvelindu-mă. După această "întâlnire", totul reveni oarecum la normal. Mi-am putut simţi din nou corpul, iar durerile nu dispăruseră. Ba din potrivă, erau amplificate. Nu mai puteam ţipa, pentru că ştiam că nu mai aveam deloc voce după cele întâmplate. Tot ce îmi doream era ca cineva să îmi explice ce tocmai mi se întâmplase. Chiar dacă nu eram prea sigură de cât de mult voi fi capabilă să înţeleg, ştiam că nu îmi voi găsi liniştea dacă nu voi şti. Am revenit cu picioarele pe pământ, la propriu, atunci când Harry încercă din nou să îmi pună muşchii în funcţiune. De data asta reuşise, eu ajungând să stau cât de cât pe propriile-mi picioare. Încercam să mă comport ca şi cum nimic nu se întâmplase. Nu ştiam cum să reacţionez! Devenisem un vampir, iar apoi mama mea încercă să mă omoare. Nici cel mai bun scriitor nu şi-ar fi putut imagina aşa ceva! Nu ştiam ce să cred că gândeşte după ceea ce s-a întâmplat, dar când am făcut contact vizual, mi-am dat seama instant: oroare. Ochii săi ca smaraldul erau acum negri, iar dacă aş fi fost încă vie aş fi simţit cum mii de furnicături îmi cuprindeau corpul. Însă, eu eram moartă, aşa că ştiam prea bine cum să îi interpretez sentimentele.