Am obosit.
Acum, mai mult ca oricând, am nevoie de linişte. Vreau doar să fiu lăsat în pace. Şi vreau că acele îndemnuri la luptă să înceteze. Am început să le aud mereu. E ca un vortex al cuvintelor, dar toate par ca şi cum m-ar străpunge şi m-ar lăsa să zac la infinit, fără ca cineva să vină şi să mă salveze. Se învârt toate în jurul meu, iar eu, de fiecare dată când vreau să mă odihnesc, sunt lovit de ele şi nu-mi pot lua răgazul necesar.
Căci, da, am obosit.
Habar nu am de cât timp rătăcesc prin această beznă. Dar probabil că nici nu aş vrea să ştiu. Aici, timpul se măsoară în momente de panică şi momente de reverie.
Uneori sper, alteori dorm.
Iar speranţa e cea care se încăpăţânează să mă ţină aici. De cele mai multe ori, îmi vreau amintirile înapoi. Vreau să ştiu totul şi eu să fiu cel care îşi alege soarta. Câteodată, însă, tânjesc doar să-mi văd chipul. Să pot recunoaşte trupul care ţine în captivitate acest suflet rătăcit.
《Eşti sigur?》
„Cine eşti?” strig şi aştept un răspuns din partea vocii ciudate care îmi dă senzaţia că mă urmează mereu.
Linişte.
Grea. Mormântală. Înfricoşătoare.
„Spune-mi ceva!” şoptesc ca pentru mine. „Nu eşti doar o nălucă. Simt că nu eşti.”
《Ce vrei să vezi?》
„Totul”, răspund în pripă. „Pe ea, pe mine, copilul...”
《Nu se poate.》
„De ce?” mă plâng la auzul acelui răspuns dezamăgitor. „Vreau să ştiu...”
Să ştiu totul. Cine sunt, cum am ajuns aici, cine mă aşteaptă, cine mă iubeşte, cine se mai roagă pentru mine...
《Deschide ochii!》
Cum...
„Nu ştiu ce spui.”
《Încearcă!》
Nu pot înţelege ce mi se cere. Totul în jur e negru. Nicio pată de culoare. Nicio rază de lumină. Nimic. Doar negru. Un negru deprimant şi dureros.
《Fă ceva şi pentru tine!》
Încerc. Dar e la fel. Nimic nu se schimbă.
《Nu îţi doreşti îndeajuns.》
„Ba da!” mă revolt eu. „Dar nu pot!”
《Acelaşi laş. Laşule!》
《Laşule!》
《Laşule!》
《Laşule!》
„Nu sunt laş! Nu sunt!” mă zbat şi încerc să alung ecoul care răsună în golul întunecat ce mă înconjoară. „Nu sunt!”
Ardoarea cu care rostesc cuvintele mă înfioară chiar şi pe mine, iar glasul ecoului dispare, lăsând în urma lui doar o dâră strălucitoare, dar foarte îndepărtată. Păşesc fascinat înspre ea şi, când ajung acolo, particulele de lumină mi se lipesc de piele, redându-mi parcă vitalitatea. Urmez traseul lor, iar la capătul acestuia sunt absorbit în jos, ca şi cum aş fi călcat în gol. Mă izbesc cu putere de ceva în căderea liberă şi îmi revin în simţiri abia când inspir cu poftă aerul încărcat de prospeţime.
Cât mi-a lipsit această senzaţie!
O recunosc. E apă. Şi soare. Şi căldură.
Mă întind şi îmi dau voie să plutesc la suprafața apei cristaline şi mă înfrupt din strălucirea ce mi-este înfăţişată.
Totul în jur e albastru. Apa coboară ca o prelungire a cerului, iar acesta se oglindeşte în luciul ei puţin unduit de adierea vântului.
Plutesc şi totul pare ireal. Iubesc apa. Mereu am iubit-o. Era nevoie de o simplă atingere pentru a afla.
„Mulţumesc”, murmur şi îmi privesc fermecat degetele care par ca şi cum ar cânta printre particulele străvezii precum un înger la harpă.
Am ajuns acasă...
YOU ARE READING
Ecoul șoaptelor
Short StoryLectură suplimentară pentru cititorii poveştii HRĂNEŞTE-MĂ CU IUBIRE. Poate fi citită şi individual. Pentru mai multe detalii, vizitați primul capitol 《Introducere》. Această poveste nu se vrea a fi o adevărată operă literară. Detaliile prezent...
