Ecoul șoaptelor

3. Întâiul strigăt de disperare

        Simt că nu mai sunt singur. Dar ce se aude?

        „E cineva aici?”

        — Iartă-mă!

        „Cine eşti?”

        — Iartă-mă!

        „Răspunde-mi!” încerc în zadar să mă fac auzit. „Cine eşti?”

        Dar vocea insistă să rămână pierdută printre şoapte fără de sens şi suspine amare.

        „Vorbeşte-mi! Spune-mi pentru ce să te iert!”

        Doare.

        „Îmi rupi inima...”

        Mă pierd. Mă înghite. Obscuritatea e răzvrătită şi mă vrea. Mă cere.

        Sunetele fără noimă răsună prin întunericul meu, iar fiecare oftat venit din exterior, de undeva din depărtare, mă sleieşte de puteri.

        Nu mai vreau! Mi-a ajuns!

        „Scoateţi-mă de-aici! Scoateţi-mă de-aici!”

        E negru. E totul negru şi nu mai pot rezista!

        — Iartă-mă pentru că nu te-am întrebat niciodată dacă eşti fericit! Iartă-mă!

        Vocea îşi regăseşte controlul, dar încă tremură pe fiecare silabă rostită cu jale. Fac câţiva paşi înapoi, dar mă izbesc de ceva dur şi cad. Cad şi mă preling pe jos precum lava unui vulcan, risipindu-mă în toate părţile.

        Plânge.

        Plânge pentru mine.

        — N-am ştiut... Eu...

        „Încetează! Opreşte-te! Mă distrugi, oricine ai fi! Mă distrugi...”

        — Am greşit. Dumnezeule, cât am greşit!

        Vreau doar să plutesc...

        — Întoarce-te la noi! E prea devreme să ne părăseşti!

        Dar o voi face... Voi pleca. Nu mai pot rezista în această carceră.

        Mă sting...

        — Vino înapoi! Luptă!

        Nu pot. Nu ştiu cărei lumi aparţin. Nu ştiu ce-i cu mine şi nu am idee la ce mi se cere să revin.

        Oare ce mă aşteaptă acolo? Şi eu de ce sunt aici? Ce caut eu aici?

《Aici e locul tău...》

        Aici e locul meu.

《Trebuie să plăteşti...》

        Trebuie să plătesc.

        — Nu ne lăsa! Luptă să trăieşti!

        Să lupt... Asta spune fiecare voce pe care o aud. Dar pentru ce? Nu ştiu dacă se merită toată această vânzoleală.

        Dacă aş putea doar să plutesc... Dacă m-aţi lăsa...

        „Stai! Nu te opri! Mai fă-o o dată!”

        Simt! Pot să simt! Mă atinge!

        „Atinge-mă din nou! Nu! Nu te îndepărta!”

        Putere. Simt cum un nou val de putere îşi anunţă prezenţa, iar eu mă reclădesc moleculă cu moleculă, folosindu-mă de noua forţă care îmi este transmisă la nivel subconştient.

        — Nu ai idee cum mă simt eu acum. Niciun părinte n-ar trebui să-şi vadă copilul aşa, pe un pat de spital.

        Mama?

        „Mamă? Tu eşti?”

        — Sunt bătrână, fiule. Şi dacă tu te duci înaintea mea, eu o să mă usuc din picioare.

        „Mamă! Sunt aici, mamă!” țip disperat şi pipăi întunericul din jur. „Te aud, mamă! Te aud! Scoate-mă de-aici! Scoate-mă...”

        — O să mor...

        Vocea i se pierde, suspinele gâtuite călătorind până în spaţiul meu şi umplându-l până la refuz cu deznădejde şi disperare.

        Mă sufoc.

        E mama cea care mă roagă să mă întorc. Dar nu pot face nimic. Luptele mele sunt zadarnice. Sunt închis într-o beznă fără de ieşire, doar cu respiraţia pe post de companie şi fără nimic altceva prin jur.

        Şi vreau doar să plutesc până la ea...