Wounds

"Tu nu ai inimă.."

  Am meditat atâta timp, am încercat să-mi revin, să uit de tine, să uit de trecut. Dar știi ce am realizat? Că sunt doar un depresiv ce suferă după niște iluzii. Pentru că asta a fost dragostea noastră, o iluzie, un eșec frumos ambalat ce m-a făcut să mă sting o dată cu fiecare clipă trecută, cu fiecare adiere a vântului ce-ți balansa ușor părul.
   Am avut nevoie doar de un vis pentru a înfrunta realitatea. Acel vis erai tu, iar tu ai dispărut și realitatea mă lovește crunt, mă pune la pământ sfâșâindu-mi mai mult aripile pătate cu sânge.
  Sunt trist, dar m-am obișnuit cu această tristețe monotonă. Vreau să dorm, să uit.. Vreau să am un umăr pe care pot plânge, să-mi pot așeza capul pe genunchii cuiva ce mă iubește, dar asta nu se va întâmpla. Voi rămâne singur, absorbit de frumusețea intunericului etern, lăsându-mi capul în palme și dând frâul sentimentelor și lacrimilor mele.
Vorbele tale dor mai rău ca lama unui cuțit abia ascuțită tăindu-mi adânc pielea, răsucindu-se mai apoi în inimă.
Parcă îți aud vocea în capul meu..
" — Care inimă? Tu nu ai inimă.. Tu ești o epavă. Nu meriți să trăiești! "
Ai dreptate. Nu merit să trăiesc, nu merit să inspir acest aer cu miros de sânge, miros de moarte. Trupul mi-e viu, sufletul e în perfuzii, într-o comă deplină.
Tu l-ai distrus. Ai distrus tot. Rațiunea mea, pe el, pe mine, pe tot ce a însemnat noi. Ai lăsat în urma ta un foc arzând neîncetat. Dar acum acel foc s-a stins din vina lacrimilor mele. Ce a rămas acum? Doar scrum pe drumul meu.
Nu știu de ce încă îți scriu. Știu că tu nu vei citit niciodată aceste confesiuni.
Știu că nu-ți mai pasă, de fapt, nu ți-a păsat niciodată. Nu te va interesa nici peste ani că acum privesc cum picături roșiatice de sănge pătează pătura albă simțind cum viața se scurge ușor din mine. Tu doar ai pretins că mă iubești..
 

Mda, cică m-am întors. Ce e asta? Nici eu nu știu. Un eșec total probabil..
Repostată..