You Might Be My Juliet, But I'm Not Your Romeo

Capitolul 1 - My Life Before Meeting You

Capitolul 1 - Darius

Dealer de droguri. Hot. Santajist. Chiar si purtator ilegal de arma. Nu erau niste lucruri cu care sa ma pot lauda. Si totusi...nu mi-as fi schimbat viata pentru nimic in lume. Stiam ca ceea ce eu faceam era impotriva legii. Stiam ce riscam daca era sa fiu prins. Dar imi placea pericolul, imi placea toata aceasta libertate si mai ales, imi placea adrenalina care imi curgea prin vene de fiecare data.

Puteam sa fiu numit in orice fel, insa nu eram un ucigas. Iubeam incaierarile, insa erau mult prea rare datine in care luam intr-adevar parte la ele. De obicei ii lasam pe ceilalti membrii ai bandei din care faceam parte sa se ocupe de lucrurile mai brutale. Normal ca nu faceam toate astea de unul singur. Eram in numar de paisprezece. Nu avean un lider clar, insa fiecare dintre noi se ocupa de ceea ce facea cel mai bine. Eu eram in special unul dintre dealeri, cei care se ocupau de cei mai noi dependenti. Cel mai des alegeam sa frecventez un loc retras, precum un bar de pe o alee de la marginea orasului. Acolo imi alegeam urmatoarea victima - un tip retras, neinsotit, ar fi fost o alegere favorabila. Eram constient ca odata deveniti dependenti, viata lor avea sa se invarteasca incontinuu in jurul acelor mici doze de drog pe care numai eu le puteam furniza si ale caror preturi deveneau din ce in ce mai piperate pe masura ce dozele cresteau. Era un cerc vicios din care marea majoritate nu puteau scapa niciodata. Incetul cu incetul acestea le distrugeau viata, dar mie nu imi pasa. Singurii care ma interesau erau banii care imi reveneau in urma acestei afaceri.

Nu ma intelegeti gresit, nu eram lipsit de suflet. Ei bine, nu chiar. Dar aveam nevoie de acei bani.

Poate ca va intrebati cum de am ajuns sa ma ocup cu asa ceva. Poate ca tot ceea ce v-am spus va starneste dispretul. Dar mie nu imi pasa de ceea ce credeti voi despre mine. Nu ma cunoasteti. Nu stiti cine sunt. Imi stiti numele, insa asta nu insemna ca imi stiti si povestea.

Nu stiti ce inseamna sa iti vezi parintii condamnati pe viata in puscarie pentru o fapta pe care n-au comis-o. Nu stiti ce inseamna sa fii nevoit sa traiesti singur inca de la varsta de doisprezece ani. Sa iti gasesti singur de mancare. Sa iti gasesc un nou adapost in fiecare seara. Sa renunti la orice sansa de a avea un viitor - la scoala. Si ce de ? Din cauza unei afurisite de greseli facute de politisti.

Din cauza lor am suferit atata timp. Din cauza lor am fost nevoit sa fur ca sa pot sa supravietuiesc de unul singur. Din cauza lor a trebuit sa fac sacrificii enorme pentru a putea continua. Numai eu stiu de cate ori am fost tentat sa renunt.

Ii uram. Dispretuiam tot ceea ce ei reprezentau. Spuneau ca ei apara legea, insa singura lege de care le pasa era cea a propriilor lor buzunare. Cred ca tocmai acesta era unul dintre motivele pentru care faceam ceea ce faceam. Pentru a-i sfida. Pentru a le arata cat de ineficienti erau de fiecare data cand reuseam sa umblu pe la spatele lor si sa continui sa le scap de sub nas.

Tocmai de aceea nu aveti nici un drept sa ma judecati. Nici macar n-ati trecut prin jumatate din cate am avut eu de suportat. Si nu m-am plans niciodata pentru asta. La ce ar fi ajutat? Era doar o dovada de slabiciune. Poarte ca va si ganditi daca imi pasa ca aveam sa fiu judecat intr-o zi pentru faptele mele. De ce mi-ar fi pasat? Cine sa ma judece? Dumnezeu? Incetasem sa mai cred in el cu mult timp in urma. Da, este o sansa ca ceea ce eu cred sa fie complet gresit, nu va cer sa imi imprumutati modul de gandire, insa cu ce ma ajutase credinta? Unde ma adusese?

Si totusi, a fost cineva care m-a salvat atunci cand imi pierdusem orice speranta. Marcus. El m-a gasit intr-un gang pe cand aveam in jur de 15 ani, aproape inghetat si nemancat de cateva zile. Era cu doar doi ani mai in varsta decat mine si isi pierduse si era orfan, traind pe strazi asemeni mie. M-a ajutat sa ma ridic, fiind prea slabit pentru a o face de unul singur, si m-a condus incetul cu incetul in interiorul unei cladiri derapanate, probabil o casa parasita de foarte mult timp si care, in scurt timp, a ajuns sa fie adaportul nostru. Poate ca nu aveam caldura sau lumina, insa aveam macar un acoperis deasupra capului, iar asta era mai mult decat imi puteam dori.

Acea seara mi-a schimbat viata. Cine stie ce s-ar fi intamplat daca nu m-ar fi gasit Marcus? Mai mult ca sigur ca daca ar fi intarziat fie si numai cateva ore ar fi gasit doar un corp lipsit de viata. As fi fost mort. Da, poate ca suna brutal, insa la ce altceva v-ati fi asteptat de la mine? La unicorni si curcubee? Eu vorbesc despre lumea reala, nu despre niste basme idioate, menite sa ascunda adevarul.

La inceput am fost numai eu si Marcus, facand impreuna tot ceea ce era posibil ca sa obtinem bani de haine sau de mancare, iar atunci cand nu aveam destui, ajungeam sa furam sau sa cautam prin gunoaie. Era mult mai usor asa, avand pe cineva cu care sa impart tot chinul, insa asta nu insemna ca aveam siguranta zilei urmatoare. Cu toate acestea, Marcus a fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat de la incarcerarea parintilor mei. In el, eu nu vedeam doar un prieten, vedeam un frate. E putin spus ca ii recunoscator, pentru ca eu pur si simplu ii datoram totul. Doar ca nu i-am aratat niciodata acest lucru. Imi era teama sa o fac.

Cat timp fusesem obligat sa traiesc de unul singur ma schimbasem, nu mai semanam deloc cu acel copil de 12 ani care a plans in clipa in care a fost indepartat de parintii sai. Lumea de afara m-a înăsprit, m-a facut sa las in urma orice fel de inocenta si sa iau in brate orice cale, indiferent de murdara, pantru a nu ajunge ca atunci cand Marcus m-a gasit. De aceea m-am alaturat bandei din care fac parte si acum, si nu numai ca am acceptat tot ceea ce ei mi-au cerut, dar l-am tras si pe Marcus cu mine. Noi doi eram o echipa si asa aveam sa ramanem pana la sfarsit. Am trecut prin multe ca sa ajungem unde suntem acum si poate ca nu era cea mai buna varianta, insa este singura care ne permitea sa ramanem in viata. Nu era ca si cum am fi avut vreo sansa de a ne putea angaja undeva, tinand cont ca eu nici macar n-aveam mai mult de 8 clase. Era ori asta, ori sa ne intoarcem inapoi pe strazi.

Mie nu mi-a luat mult sa ma integrez, imi pierdusem orice urma de constiinta cu mult timp in urma. Acesta eram eu acum si imi placea asta. Imi placea ceea ce faceam, asa cum v-am spus inca din primele randuri. Insa lui Marcus i-a luat mult mai mult decat mi-a luat mie ca sa accepte faptul ca tot ceea ce faceam era ceva ilegal. Dintre noi doi el ramasese singurul care mai avea o inima si, chiar daca intr-un fel il obligasem sa ma insoteasca in aceasta afacere, n-aveam sa il las sa piarda singurul lucru care il mai lega de umanitate. Eu devenisem un monstru alaturi de ceilalti, nu mai aveam nici o sansa de a scapa de pe acest drum. Insa mi-am promis un lucru. Ca indiferent cat de greu ar fi eu aveam sa il ajut pe Marcus sa se elibereze, sa se intoarca din acea lume pe care amandoi o pierdusem. Aveam sa il ajut sa isi regaseasca locul printre oameni.

Iar pentru asta aveam nevoie de bani, asa cum v-am spus si mai sus. Banii erau cei care m-au impiedicat sa traiesc o viata normala. Banii erau cei care m-au constrans sa ma alatur bandei la inceput. Iar acum, banii erau singurii care imi puteau permite sa il ajut pe Marcus, sa ii intorc favoarea.

Chiar daca asta insemna sa imi vand sufletul diavolului pentru a putea ajunge la ei.

............................

Ei bine, acesta este primul capitol. Pentru cei care nu s-au prins pana acum, Darius este persoanajul personal al acestei povesti si este jucat de Garrett Hedlund (poza in dreapta), pe care il stiti probabil din TRON Legacy sau Eragon.

Daca doriti o dedicatie pentru aceasta poveste, trebuie doar sa-mi cereti. Nu e nici o problema.

~LonelyRaven