You Might Be My Juliet, But I'm Not Your Romeo

Capitolul 10 - Being A Fool

Capitolul 10 - Marcus

Darius s-a întors câteva ore mai târziu, găsindu-mă în vârful patului, privirea mea fixată în tavan, și cu una dintre mâini înfășurată în jurul dozei de bere, acum pe jumătate goale, pe care i-o oferisem ei cu nu mult timp în urmă. Imediat ce mă dezmeticisem suficient cât să îmi dau la o parte șocul inițial, mă aruncasem fără să mă gândesc asupra dozei, dând pe gât gură după gură de alcool de parcă ar fi fost apă.

Lucru ce doar a demonstrat mai departe faptul că ea continua să aibă o influență imensă asupra mea, chiar și absentă fiind. Pierdusem deja numărul principiilor pe care mi le încălcasem din cauza ei. Nici măcar nu mă mai recunoșteam în propriile mele acțiuni. Mă simțeam de parcă, în toată această încurcătură, nu doar pierdusem orice șansă de a câștiga vreodată vreo fărâmă de respect din partea lui Pierce, sau acea acceptare după care tanjisem atâta timp, ci și o mare parte din mine. Din cine eram, din ceea ce mă caracteriza.

N-ar fi trebuit să își facă băutura până acum efectul? Nu mă așteptam să uit atât de ușor de ea și de ceea ce se întâmplase, dar credeam ca avea să mă amorțească, să stopeze sentimentul de jenă și de scârbă pe care îl simțeam față de mine însumi în acel moment.

- Cei cu fața asta lungă, fraiere? m-a luat Darius cu finețea lui atât de renumită - notați-mi sarcasmul - neputând rata șansa de a mă sâcâi încă din prima secundă în care a dat cu ochii de mine. Dacă n-aș știi mai bine aș zice că doar ce ți-a murit potaia, dar cum te cunosc deja de o vreme și n-am văzut nici un fir de păr de animal prin zonă, nu cred ca se pune problema.

- Spune-mi odată ce vrei, Darius, și lasă-mă în pace! m-am răstit, neavând chef de încă cineva care să facă mișto de mine. Nici măcar n-ai umor...

Și-a dat ochii peste cap.

- N-am treaba cu tine oricum. Poți să stai să-ți plângi de milă din cine știe ce motiv ți-ai găsit cât vrei. Am venit doar să las niște bani și mă car.

- Ce bani? am reușit să îngân, ridicându-mă cât de cât în capul oaselor, în ciuda minții mele cufundate ușor în ceața. Te rog nu-mi spune că ai fost iar cu Thomas la clubul ăla infect din suburbii.

- Oh, te rog! s-a strâmbat el în direcția mea. De parcă nu te duci și tu acolo când te apucă!

Mi-am mușcat limba ca să nu spun mai multe decât își aveau locul. Aparent, nu suficient de tare încât să îmi țin gura închisă.

- Ca să vorbesc cu unul dintre puținii mei prieteni, nu ca să droghez vreo fraieră! E totuși o diferență!

A dat pur și simplu din umeri, aparent neimpresionant de cuvintele mele, tot corpul emanându-i o plictiseală totală. De ce toată lumea părea să facă asta în preajma mea?

- Și ce dacă? Crezi că ar trebui să mă simt prost din cauza asta? a făcut el, aruncând în treacăt o privire în direcția dozei din brațele mele, de parcă ar fi avut vreun drept să mă judece pentru asta.

Până la urmă, de câte ori golise el stricle întregi de alcool, numai pentru a le lăsa împrăștiate pe unde apuca? Pentru mine ar fi fost doar prima oară, dar el făcuse asta de mai multe ori decât aș fi putut număra. Ok, măcar o făcea pe ascuns și nu se afișa beat mangă pe la nasul meu, dar resturile abandonate de el în fiecare colț al sufrageriei îmi spuneau o întragă poveste.

Dar nu asta conta în acea clipă. Îmi era clar că prin intermediul întrebării sale retorice el era de părere că eu aveam să las baltă subiectul - lucru pe care l-am tot făcut când venea vorba de el - însă nu și de data asta. Nu mai aveam nici un strop de calm sau vreo dorință de a ceda în fața argumentelor sale deși era singur că drepatatea era de partea mea. Mă plictisisem să îmi înghit cuvintele. Mă plictisisem să fiu luat drept fraier.