You Might Be My Juliet, But I'm Not Your Romeo

Capitolul 12 - Flames

Capitolul 12 - Marcus

Fugeam. Din nou, zbucindu-mă din tot corpul, adidașii mei de un alb murdar izbindu-se cu forță de asfalt. Aveam să întârzii, nu mai era nici un dubiu în privința asta.

- Fix asta îmi mai trebuia! am rostit cu voce tare, sunetul reușind sa se piardă intre miile de glasuri ale străzii.

Nimeni nu îmi acorda atenție, eram doar un alt corp în mișcare, dușman al curgerii timpului.

Mai aveam doar câteva minute, departe de a fi de numărul zecilor, până în momentul în care ceasurile aveau să bată a douăsprezecea oară, și totuși forfota zilei continua să persiste, sunetul oamenilor fiind înlocuit cu zgomotul deranjant al mașinilor.

Îmi primisesem că aveam să-mi păstrez calmul, să ascund orice urmă de emoție, în special de teamă. Îmi jurasem să încetez a mai fii bătaia lor de joc, indiferent de ce anume presupunea asta.

Tocmai din acest motiv, în momentul mi-am încheiat goana nebunească și am dat cu ochii de Pierce, am fost dezamăgit să constat că teama nu mi se diminuase nicidecum. El se afla fix în mijlocul gangului, pereții se asfalt ai acestuia, acoperiți de mii de mazgalituri, dând un aspect și mai clișeic întregului moment. Capul lui Pierce era plecat, umbrele serii întunecându-i și mai mult trăsăturile aspre.

Când m-a văzut și-a schimbat cu totul postura, împreunându-și brațele la piept pentru a-și restabili aerul impunător.

Timp de o clipă, în minte mi-au revenit încă o dată istorisirile lui Darius cu privire la prima interacțiune dintre el și Faye. Scena era aproape identică, cât și atmosfera tensionata. Tot ceea ce puteam face era să sper că măcar finalul să fie prezentat diferit.

Sau poate că nu, mi-am zis, înghițind cu greutate. Poate că nu e chiar așa de rău să fii înjunghiat. Darius a supraviețuit. S-a plâns o groază, ce-i drept, însă nimic mai mult. Nu mă interesează cicatricile, alea se pot vindeca. Dar altfel...

- Îmi cer scuze pentru așteptare, am spus ajungând în dreptul lui, neputându-mi astâmpăra tremuratul din voce.

Îmi venea să îmi trag singur un pumn în față. Halal schimbare. Sunam la fel de patetic ca de obicei.

- Nu mă interesează scuzele tale, Evans, a zis el simplu, fără a se mișca.

Am înghițit din nou în sec, neplăcându-mi deloc modul în care începuse discuția.

- Am înțeles, domnule! am spus, neavând idee ce altceva să spun pentru a nu-l enerva și mai tare.

Din nou, docil. Submisiv. Aș fi dat orice pentru un pistol încărcat.

Pierce și-a mutat privirea într-un punct fix pe peretele din spatele meu, admirând cu o lejeritate totală ceva anume din zona respectivă. Curios, mi-am întors și eu capul pentru a vedea ce îi atragere atenția, ajungând să privesc confuz o porțiune acoperită în întregime cu desene lipsite de formă și îmbuibate de culoare într-un mod total greșit. Dacă unii considerau așa ceva arta era strict problema lor. Eu în mod clar nu eram printre ei.

Și, cu toate acestea, Pierce continua să le acorde atenție. Nu că mă plângeam! Să nu mă înțelegeți greșit, as fi preferat să privesc o infinitate de pereți identici cu acesta numai pentru a amâna momentul în care Pierce avea să pună cărțile pe față. Dar toată această așteptare era sâcâitoare. Iar el știa asta la fel de bine ca și mine. Tocmai de aceea o și făcea. Cunoștea perfect efectul pe care toate aceste secunde pierdute îl aveau asupra sistemului meu nervos.

- Reușești să distingi ce scrie sub ,,rekt"? Sau trebuie să îți arat cu degetul? m-a întrebat el pe un ton leneș, accentul sudic abia fiindu-i perceptibil.