Scarlett:
Încuind uşa de la intrare m-am uitat la ceasul din hol. E 00:31. Kyle fusese de negăsit toată ziua, iar casa era pustie. Tata iar îşi omora noaptea în nenorocitul ăla de bar, iar când avea să vadă că frate-meu lipseşte ar avea destul motiv să mă omoare în bătaie.
M-am aşezat în faţa oglinzii şi mi-am examinat faţa. Odată aproape frumoasă, acum eram de nerecunoscut. Vânătăi albastre şi mov îmi incoronau obrajii cândva imbujorati, galben colora barbia aproape vindecată, iar roşul îmi sfâşia colţul drept al gurii unde pielea a apucat să fomeze doar o cojiţă.
Oftând resemnata am privit spre uşa pe care mi-aş dori din tot sufletul să intre fratele meu cât mai curând. Am rămas aşa încremenită, cu ochii fixaţi pe uşa încuiată, aşteptând neputincioasă să mi se decidă soarta.
Am auzit bătăi slabe în uşă, iar un nod dureros mi s-a blocat în gât. Aruncând o privire spre ceas mi-am dat seama că era prea devreme să se fi întors tata: 02:27. Nodul se desfacuse puţin. M-am ridicat cu greu din cauza junghiului de durere din genunchiul inca nevindecat de ultima dată cand nu fusesem in stare să am grijă de fratele meu. Am deschis uşa.
Răsuflând evident uşurată la vederea lui Kyle l-am cuprins într-o îmbrăţişare de urs, apoi l-am sărutat pe frunte.
- Te-am rugat să nu mă pleci aşa! Pe unde ai umblat?
- N-am vrut. Am avut necazuri, m-am rătăcit. Iartă-mă. N-am vrut, Scarlett! a scâncit aruncându-se înapoi în braţele mele.
Am oftat înfrantă. Obosisem. Stiam ca nu vrea sa se afle aici. Nici eu nu mai voiam.
- Du-te la culcare. Să nu afle tata, te rog.
A disparut rapid pe holul slab luminat spre camera sa. Eu m-am aşezat la loc pe scăunelul din faţa oglinzii. Aveam nişte cearcăne oribile şi ochii îmi erau umflaţi. Mi-a scapă un căscat. Trebuia să-l aştept pe tata aşa cum i-am promis. Aveam sa stau acolo, ca întotdeauna. Mi-am lasat capul pe masuţă şi am aţipit imediat.
În jurul orei 5 am fost trezită de uşa de la intrare trântindu-se cu putere de perete. Apoi o a doua bubuitură când tata a inchis usa din mişcari stângace şi a trântit-o sprijinindu-se de ea.
- Tata, te rog ... Kyle doarme.
Băuse mult prea mult, ca în fiecare zi de când mama a murit.
- Ce vrei? a ţipat. Doarme? Şi ce-ai vrea să-i fac eu?
- Doar linişte, te rog!
Vocea mi s-a frânt încercând să spun "te rog" de mai multe ori, dar ştiam ce urmează.
- Îmi dai tu mie oridine, căţea ordinară?! a urlat improşcând cu salivă, duhnind a alcool.
Am auzit şi un "Las' că-ti arăt eu" şoptit, dar deja mă făcusem mica, sângele îmi ingheţase. Am închis ochii, conştientă de ce va fi. Dupa atata timp tot nu mi-am putut stapani lacrimile, dar eram pregătită să îmi primesc lovitura, iar aceasta nu a ezitat să sosească. Nu m-am ferit, ar fi fost mai rău. A continuat să mă lovească iar şi iar şi a trebuit să mă ţin de marginea măsuţei ca să nu cad.
Când s-a oprit îmi simţeam faţa pulsand fierbinte. Mi-am plecat capul, părul meu roşcat amestecându-se in cocktailul de lacrimi şi sânge.
Tata mi-a aruncat o ultimă privire plină de dispreţ, apoi s-a retras în camera lui, trântind din nou uşa în urmă.
Genunchii îmi tremurau, iar când au cedat m-am trezit cu faţa pe podea, mânjind covorul pufos ce trebuie să fi costat câteva sute de dolari. Am privit câteva clipe cum ţesatura absoarbe lichidul roşu, gândindu-mă cât de furios va fi tata cand il va vedea. Bieţii lui bani! Dacă s-ar gandi la noi măcar o frantură din cat ţine la averea lui...
Nu îmi rămăsese timp sa dorm, aşa că am pregătit micul-dejun pentru când aveau să se trezească tata şi Kyle. Mie nu mi-era foame. Sau cel puţin ştiu că nu aş fi fost in stare sa mestec.
Am facut un duş rapid si m-am îmbrăcat pentru şcoală. Am avut grijă să-mi iau ceva cu guler şi mâneci lungi ca să ascundă cât mai multe din răni. Cele de pe faţă am incercat fără succes să le acopăr cu foarte mult machiaj. Nu mă poate vedea nimeni aşa. Am decis sa nu merg la şcoală. Nu aveam cum să acopăr despicatura de pe frunte. Vinovatul o fi fost vreun inel.
Le-am trimis un mesaj colegelor mele, Rose şi Kate, să le anunţ că sunt răcită. Apoi m-am încuiat în cameră aşteptând să plece Kyle şi tata de acasă.
M-am privit o ultima dată în oglindă. Noile vânătăi se asortau de minune cu hanoracul meu. Mi-am amintit o vreme în care mă plângeam de acnee si nu am putut decât să zâmbesc.
Eram atat de sătulă, ingretoşată de viaţa de şobolan pe care o duceam. Sătulă să tot încasez bătaie, să traiesc in groază, să mă ascund. Mi-era silă de toţi admiratorii tatălui meu, toţi colegii care şi-ar fi dorit să fi avut norocul meu, bani şi o viaţă perfectă. Urăsc această viaţă.
Am decis că mi-a fost destul. Am ales unul din cuţitele din bucătărie, unul folosit la tranşat. Am încercat lama, crestandu-mi un "S" micuţ în palmă, urmărind fascinată sângele răsărind mai întai in mărgele rosii, apoi in şiroaie subţiri. Pare să taie suficient de bine.
Am inspirat adânc aer în piept,apoi am expirat scurt, un fior urcându-mi pe şira spinării. Inima îmi bubuia in piept, dar am decis că de data asta frica nu mă va opri. Mi-am acoperit pe cat posibil faţa cu gluga hanoracului si am plecat.
In mai puţin de jumătate de oră am ajuns la padurea de lângă orasul nostru. Am sărit parapetul de la marginea drumului si, fără nicio privire in urmă, m-am avântat in pădure.
Incepuse să se însereze, iar în pădure era aproape beznă. Umbrele erau alungite şi se lăsase ceaţă. Liniştea nepamantească am primit-o ca pe o mangaiere. Am simţit un tremur străbăntandu-ma, dar nu de teamă sau de frig. Parcă, într-un fel tainic, mă simţeam bine aici.
Mă plimbam încet prin pădurea nemișcată, rotindu-mă nehotărâtă încoace şi încolo, căutând un loc... mai plăcut? Familiar? Nu știam ce caut de fapt, simțeam că trag de timp.
Mâna îmi tremura pe mânerul cuțitului din buzunar. L-am scos și m-am uitat la el preț de câteva clipe. Nicio rază de lumină nu se reflecta din întunecimea pădurii pe lama ascuțită. Era oare suficient să mă omoare repede? Aș fi fost măcar în stare să îl împlânt suficient de adânc?
Am simțit o mângâiere pe obraz și mi-am dat seama că plângeam. Eram îngrozită, demnă de toată mila. Am aruncat cuțitul cu furie, fiindu-mi rușine de mine. Întradevăr nu sunt bună de nimic.
Se întuneca tot mai mult și îmi doream ca pădurea să mă înghită cu totul. Am făcut câțiva pași ascultând cum trosnesc sub mine crengile uscate, apoi am înțepenit. Mi s-a părut? Am înaintat puţin numărându-mi paşii. Incremenesc din nou. Nu. Nu mi s-a părut. S-a mai auzit un zgomot după ce m-am oprit. M-am răsucit pe călcâie privind înapoi şi am zărit prin ceaţă şi întuneric urma unei siluete, dar aceasta a dispărut imediat ca și cum nici n-ar fi fost. Simțeam cum mi se strânge pieptul, oroare și ușurare trecând prin mine ca una când am realizat că, într-un fel sau altul, chiar voi fi înghițită de pădure.
Am continuat atunci să mă plimb simțind anticiparea urcându-mi șira spinării ca pe o scară. Când nu am mai putut suporta m-am întors din nou pe călcâie.
-Hai odată, ce tot aștepți?
Mi s-a răspuns cu liniște. Eram doar eu și copacii, ceața și umbrele. Și o persoană.
