Vieți schimbate

Capitolul 23

- Probabil că m-ai uitat... Sunt idiotul acela cu care visai să te măriți, spune mecanic fiind primele cuvinte care îi vin în minte... Îmi pare rău că nu am fost în stare să-ți îndeplinesc visul. Iartă-mă! adaugă trist așteptând să audă tonul de ocupat.

Știe că s-a comportat ca un măgar și că trebuia să-i spună aceste cuvinte încă de pe atunci, dar orgoliul lui de burlac nesimțit nu i-a permis să facă asta, apoi timpul a trecut și a considerat că este prea târziu. Acum simte că nu poate să continue convorbirea dacă nu se eliberează de toate cuvintele nespuse atunci.

- Alex pe care îl știu eu nu cunoaște cuvântul iartă-mă. Ești sigur că nu ai greșit numărul? spune aceasta abținându-se cu greu să nu-și arate entuziasmul transpus într-un zâmbet larg care o împiedică să fie tristă.

- Iartă-mă, repetă Alex neștiind ce altceva să spună. Accepți să bei o cafea cu mine?

- Se pare că nu ai greșit numărul. Mă suni după doi ani, la ora șapte dimineața și mă întrebi dacă accept să beau o cafea... Cu tine... Ești sigur că pentru asta m-ai sunat? Adică...

- Ai dreptate! Nu pentru asta te-am sunat, dar să știi că vreau să ne și vedem.

- Bine, dar eu nu vreau să ne vedem. Spune ce ai de spus, iar cafeaua o bem în altă epocă.

Ea știe că este răutăcioasă, știe că abia așteaptă să-l revadă, știe că i-a fost dor de el și mai știe cât de mult s-a abținut să nu-l sune. Au fost multe nopți în care nu a dormit. Au fost multe seri în care a plâns. Au fost multe zile în care doar munca a ajutat-o să depășească acea perioadă. Să uite vorbele lui acide. Să-și amintească doar cuvitele frumoase pe care i le spunea uneori. Să retrăiască clipele acelea de fericire pe care doar Alex a știut să i le ofere.

- Știu că o merit... Ai dreptate! Tot timpul ai dreptate, spune acesta cu speranță în glas.

- În curând o să intre pacienta pe ușă... Zii repede de ce m-ai sunat?

- Nu pot să-ți spun la telefon.

- Am o pauză la 11.

- Perfect! Vin eu la...

- Ok, zice ea repede și închide telefonul fără să-i dea ocazia acestuia să termine ce avea de spus.

Știe că Alex habar nu are unde anume este ea acum la fel cum știe și că acesta nu are posibilitatea să ajungă acolo la ora 11 nici dacă ar zbura.

Apelul lui i-a întors lumea cu susul în jos și are nevoie de puțin timp pentru a se redresa. Nu vrea să retrăiască acele momente pe care s-a străduit din greu să le uite. Nu vrea să-și amintească emoțiile pe care le avea ori de câte ori își amintea de el. Nu vrea să redescopere bucuria de a-l vedea pe Alex. Nu vrea să simtă plăcerea produsă de atingerea lui. Nu vrea să fie în starea provocată de prezența lui.

Toate aceste senzații, amintiri, emoții, o bombardează rând pe rând făcându-i trupul să vibreze. Întotdeauna a avut o slabiciune pentru el. Pentru bărbatul incredibil de răsfățat care nu vrea să iubească. Bărbatul care a reușit să-i pătrundă în suflet. Bărbatul care a știut cum să-i dărâme zidul care îi înconjura inima.

Plecarea lui nu a putut reconstrui acel zid, dar a aruncat-o pe ea în întuneric. A transformat-o într-o umbră care rătăcește singură printre oameni. I-a modificat traiectoria. I-a schimbat viața și modul de a percepe lucrurile din jur.

Telefonul îi sună din nou iar numele lui Alex apare scris cu litere mari și luminoase. Privește zâmbind și nu-și poate controla mâna care apucă telefonul și îl duce la ureche.