Ploaie de Noiembrie (Pauză)

4.

Priveam tristă pe geam oamenii care treceau fericiţi pe stradă, fără nici o grijă. Dylan mi-a spus să nu-l mai caut, e mai bine să nu ne mai vedem. Eu vreau să-l ajut, să-i fiu alături, însă datorită întâmplărilor neplăcute din copilărie, a devenit o persoană foarte izolată faţă de lume. Nu ştiu de ce îmi pasă aşa de mult de el, însă simt că trebuie să fiu alături de el, mai ales în aceste momente.

I-am dat o îmbrăţişare mamei, după care mi-am făcut drum afară din casă. Vremea părea rebelă, norii fiind prezenţi pe cer, iar soarele abia simţindu-se. Vântul bătea uşor, iar pe jos deja era plin de frunze de toate culorile. Nu ştiam unde merg, dar simţeam nevoia să ies în natură, unde mă puteam simţii liberă, nu într-o cameră unde simţeam că gândurile şi sentimentele mă apasau pe piept.

Am înaintat, până am ajuns în parcul meu preferat, în care nu prea venea lume şi puteam sta singură. M-am aşezat uşor pe o bancă, lângă un copac bătrân şi înalt şi am privit frumuseţea naturii, care mă făcea să zâmbesc. Deşi copacii erau aproape goi, pe jos era plin de frunze, florile erau ofilite şi cerul era cenuşiu, natura nu-şi pierduse din strălucire. Iubeam să stau la aer liber şi să simt mângâierile şi sărutările vântului pe piele, care îmi trimiteau o grămadă de fiori.

În timp ce stăteam cu ochii închişi, bucurându-mă de puţină libertate, am simţit cum cineva se aşează pe bancă, lângă mine. Mi-am deschis ochii, întâlnind cele două oceane maronii care mă priveau. La fel ca de obicei, părul negru ca penele unei ciori, îi acoperea fruntea, firele rebele fiind împrăştiate peste tot. Buzele roşiatice formau un zâmbet mic în colţul gurii.

- Blake, ce faci aici?

- Te-am văzut şi mi-am zis să vin să văd ce mai faci, a spus calm, încă zâmbind.

I-am zâmbit şi eu, apropiindu-mă de el. Mi-am pus mâna pe mâna lui, privind perlele ciocolatii care îmi făceau inima să bată mai tare de fiecare dată când le vedeam. Simţeam ceva în mine care ar fi vrut să-l sărute, însă nu ştiu cum ar reacţiona. Însă, încercarea moarte n-are, aşa că mi-am apropiat încet faţa de a lui, privindu-i acum buzele care îmi făceau cu ochiul. Am simţit cum îşi apropie şi el faţa de a mea, buzele noastre fiind la câţiva centimetri depărtare. Mi-am lipit uşor buzele de buzele sale atât de moi, ca doi nori pufoşi şi calzi. Am simţit o grămadă de fiori, care se împrăştiau în tot corpul, atunci când buzele noastre au început să se simtă din ce în ce mai mult. Mi-am înconjurat braţele în jurul gâtului său, iar el mi-a înconjurat spatele cu mâinile sale protectoare. Simţeam că pluteam cu fiecare minut care trecea, în care buzele noastre deveneau din ce în ce mai apropiate. Mi-am trecut cu mâna dreaptă prin părul său mătăsos, în timp ce el îmi mângâia spatele. Era prima dată când îi simţeam buzele catifelate, primul nostru sărut. Razele care de abia se simţeau ne mângâiau pielea, simţind cum devin una cu el. Am rămas surprinsă când am simţit cum se desprinde repede de mine, lăsându-mă să fiu îmbrăţişată de vântul rece. S-a ridicat de pe bancă agitat, privind trist în altă parte, parcă evitându-mi privirea.

- Scuze Eloise, nu pot... a spus încet şi sec.

Mici lacrimi fierbinţi şi-au făcut apariţia în colţul ochilor. Am simţit un gol imens în mine, în timp ce îl priveam cum stă cu spatele la mine, cu mâinile aruncate lejer pe lângă corp. Nu înţelegeam de ce se comporta aşa, acum câteva minute chiar credeam că îi pasă. Şi nu înţelegeam de ce părea trist. Nu el e cel caruia i-au fost sfâşiate sentimentele. M-am ridicat de pe bancă, mergând spre el şi punându-mă în faţa lui. Îmi evita privirea, uitându-se în partea stângă. Am lăsat câteva lacrimi care îmi apăsau sufletul, să iasă, făcându-mă să scot un suspin, fără să vreau. Şi-a îndreptat privirea spre mine, acum privindu-mă în ochi. Mi-a luat faţa în palmele sale calde, şi şi-a lipit fruntea de a mea, închizându-şi ochii.

- Nu plânge, te rog.

Am înghiţit în sec, închizându-mi şi eu ochii. Nu ştiam ce să mai cred, mă simţeam atât de pierdută, ca şi cum o ceaţă puternică se crease în jurul meu, făcându-mă să nu mai văd nimic. Sufletul meu se plimba pierdut printre sentimente şi gânduri. M-am dat un pas în spate, ştergându-mi lacrimile care se prelinseră pe obraji.

- Blake? am auzit o voce feminină, venind din spatele lui.

 S-a întors, în spatele lui fiind o fată scundă, cu părul negru ca smoala şi ochi verzi ca a unei pisici, care îl priveau, zâmbind. S-a ridicat pe vârfuri, îmbrăţişându-l strâns, privirea ei căzând pe mine, ca şi cum doar acum mă observase.

- Ea cine e? a întrebat fata brunetă.

Blake şi-a întors privirea spre mine, privindu-mă încă trist, cu un zâmbet gol pe faţă.

- Ea... este o prietenă, a spus privind-o acum pe ea.

În acel moment am simţit cum un pian mare, greu şi prăfuit îmi pică în cap, cum o prăpastie se creează în jurul meu, căzând în gol. Blake mi-a aruncat o ultimă privire, întorcându-se şi plecând, acum observând că fata brunetă îl ţinea de mână. M-am aşezat din nou pe bancă, ridicându-mi genunchii la piept şi lăsând perdeaua de lacrimi să iasă. Când ne-am sărutat, buzele lui spuneau altceva. Durea, pentru că o grămadă de sentimente se adunaseră în mine, fără să-mi dau seama că el, poate, nu simte acelaşi lucru. M-am întins pe bancă, privind cerul şi copacii din jurul meu, lăsându-mă capturată de întuneric.

Iaii. Mă bucur că am prins puţin timp în care am reuşit să termin capitolul 4. Sper să vă placă, deoarece eu chiar am prins drag să scriu la poveste, iar personajele deja fac parte din viaţa mea. No bine bine, gata cu vorbăria. :D