Ploaie de Noiembrie (Pauză)

7.

Priveam cum îşi plimbă ochii pe cerul plin de nori şi cum pieptul i se ridică uşor de fiecare dată când respiră. Nu puteam să nu mă uit la buzele lui care păreau atât de bine conturate în lumina zilei. Părea liniştit ca un copil mic în patul său. Dintr-o dată se ridică, privindu-mă acum pe mine, analizându-mi faţa.

- Ai plâns? Ai ochii roşii.

Mi-am lăsat privirea în jos, amintindu-mi de acel moment neplăcut în care l-am văzut sărutându-se cu fata brunetă. De fiecare dată când îmi aminteam, lacrimi calde îmi înţepau ochii. Dar nu puteam să-i spun asta, nu trebuia să afle.

- Nu, sunt bine.

- Eloise, uită-te în ochii mei şi spune-mi ce ai păţit, a spus el.

Am ridicat ochii, întâlnindu-i pe ai lui, atât de calzi şi blânzi care îmi făceau pulsul să crească mereu tot mai tare. Voiam să nu mai simt nimic pentru el, să-l văd doar ca pe un bun prieten, dar pur şi simplu nu puteam. Fluturii din stomacul meu săreau rebeli, formând un dans ritmatic.

- Bună, Eloise, am auzit o voce din spatele meu.

Dylan s-a aşezat lângă mine, dându-mi o îmbrăţişare strânsă. Ochii lui verzi erau, ca de obicei, ca doua frunze de vară, iar părul său roşcat era rebel, firele stând împrăştiate în toate părţile. După ce şi-a luat privirea de la mine s-a uitat în faţă, observându-l pe Blake.

- Cine este el? a întrebat Dylan.

- E... un prieten, am spus privindu-l pe băiatul cu ochii de ciocolată din faţa mea.

- Sunt Dylan, îmi pare bine, a spus întinzând mâna.

Blake s-a uitat prima dată la el, după care şi-a întins politicos mâna, strângând-o pe cea a lui Dylan. Mă simţeam ciudat cu ei doi în preajma mea, fără să-l pot privi prea mult pe Blake. Mi-am amintit când Blake s-a aşezat pe iarbă lângă mine, spunându-mi că vrea să-mi zică ceva.

- Blake, ce voiai să-mi zici? 

- Oh, uite cât e ceasul, trebuie să plec. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Dylan, a spus şi s-a ridicat plecând, fără să arunce o privire înapoi.

 L-am privit cum pleacă, pierzându-se printre copacii din parc. O lacrimă se prelinse pe obraz, gândindu-mă la comportamentul său ciudat. Am simţit mâna caldă a lui Dylan ştergându-mi lacrima ce-şi croise un dans pe obrazul meu.

- Hei, de ce plângi?

Mi-am întors privirea spre el, luându-l în braţe într-o îmbrăţişare. Mi-am aşezat capul pe umărul său, lăsând câteva lacrimi să curgă supărate. Durerea din sufletul meu creştea pe zi ce trecea, făcându-l mai slab. Îmi doream o zi fericită în care suferinţa să nu-şi găsească un loc în jurul meu şi să-i lase loc liber bucuriei.

- E din cauza lui, nu-i aşa? a rupt dintr-o dată Dylan tăcerea, mângâindu-mi spatele.

Nu i-am răspuns, strângându-mi ochii şi încercând să alung lacrimile care mă anunţau că voiau să iasă.

- Nu trebuie să te ascunzi, ştiu cum este. Din păcate şi mie mi s-a întâmplat acum câţiva ani.

Mi-am ridicat faţa de pe umărul lui, privindu-l. Nu puteam să mă gândesc la un Dylan care suferă din cauza unei fete, el nu merită asta.

- Ştii, dragostea asta îţi pune atâtea piedici, încât te saturi la un moment dat. O iubeam, cel puţin aşa credeam. Dar s-a dovedit a fi o fată uşoară care se lasă la orice băiat. Credeam că vom avea un viitor frumos împreună, că vom fi fericiţi. Părul ei negru şi lung, ochii ei verzi şi pătrunzători, era frumoasă... Câteva luni au fost ca de vis. Chiar părea că îi pasă, dar într-o zi am prins-o în camera ei cu alt tip. M-am enervat prea tare şi l-am bătut, până l-am băgat în spital, deşi el nu avea nicio vină, pentru că nu ştia că ea are iubit. Am mers la spital să-i cer scuze, iar după aceea nu l-am mai văzut. Câteva săptămâni ea mă tot suna şi îmi trimitea mesaje şi într-o zi m-am dus la ea, spunându-i că nu mai vreau să o văd în viaţa mea. Şi nu am mai văzut-o.

- Oh, Dylan, nu ştii ce rău îmi pare.

Mi-a zâmbit ridicându-se, ajutându-mă să mă ridic şi eu. Am început să ne plimbăm prin parc, povestind toate lucrurile amuzante pe care le-am făcut în copilărie. Vremea plăcută de afară se contopea perfect cu armonia dintre noi. Am ieşit din parc, îndreptându-ne spre pădure. I-am simţit mâna dreaptă prinzând-o pe a mea, însă nu aveam nimic în potrivă. Mâna lui îmi trimitea căldură în tot corpul, făcându-mă să roşesc.

- Eloise, s-a oprit dintr-o dată Dylan, mă bucur că te-am întâlnit.

Am zâmbit privindu-l în ochii care îi străluceau ca două diamante sub pleopele asemenea unor perdele.

- Dacă vreodată vei plânge, voi fi umărul tău, dacă vei vrea să râzi voi fi zâmbetul tău iar dacă vei vrea să zbori voi fi cerul tău nesfârşit în care îţi vei putea deschide aripile, zburând spre paradis. Voi fi mereu aici pentru tine, aşa cum tu ai fost mereu.

Fără să mai zic nimic l-am îmbrăţişat, lăsând câteva lacrimi să iasă. Ceea ce mi-a zis m-a făcut să mă emoţionez, gândindu-mă că îi pasă. M-am desprins de el, văzând cum uşor-uşor îşi apropie faţa de a mea şi nu aveam de gând să întrerup acest moment. Şi-a lipit fruntea de a mea zâmbind. Mi-am pus braţele în jurul gâtului său, apropiindu-ne mai tare. Frunzele erau purtate de vânt prin jurul nostru, păsările cântau blând iar copacii erau singurii martori care ne vedeau. I-am simţit buzele calde lipindu-se atât de fin de ale mele, părând atât de ireal. Mă simţeam ca pe un nor care mă purta spre infinit. Buzele sale au devenit calde, făcându-mă să mă topesc.

- Blake...

Am simţit cum Dylan se trage repede, privindu-mă uimit. Doar după aceea am realizat ce am spus. Mă simţeam atât de prost, nu puteam crede că Blake era încă prezent în gândurile mele, după tot ceea ce s-a întâmplat. Iar Dylan era singura victimă aici.

- Dylan, îmi pare rău. Eu...

- Nu, nu trebuie să explici nimic Eloise. Ştiu că ai sentimente pentru el, iar eu nu trebuia să mă bag aşa.

- Nu, Dylan...

- Shh. Te superi dacă plec? Trebuie să merg undeva.

Am dat din cap, dându-i de înţeles că nu am nicio problemă că pleacă. Simţeam şi eu nevoia de a fi singură pentru un timp. A dat din cap şi s-a întors plecând, iar eu mi-am făcut drum spre locul meu secret.

Bunăăăă. A trecut ceva timp de când nu am mai postat, dar a ajuns şi capitolul 7. Am să încerc să încep să le fac mai lungi, dar la ăsta chiar nu mai aveam inspiraţie şi nu voiam să scriu toate prostiile şi să iasă un talmeş-balmeş. Sper să-mi fi ieşit şi ăsta şi să fie destul de bun.Acum am o întrebare: îl preferaţi pe Blake sau Dylan? :D