Ploaie de Noiembrie (Pauză)

8.

Natura începea să-şi piardă frumuseţea dată de toamnă, copacii fiind aproape goi iar soarele ascuns mereu printre norii care se odihneau pe cer. Firele ruginii de iarbă erau mângâiate de vântul aspru, parcă cerând îndurare de la el. Păsările îşi întindeau aripile şi plecau departe, în zări, pe cerul infinit.

Stăteam întinsă pe jos, în locul meu secret, sunetul produs de apa râului, bucurându-mi auzul. Ţineam ochii închişi formându-mi o grămadă de şcenarii, gândindu-mă cum ar fi fost viaţa mea dacă aş fi avut doi părinţi, dacă nu aş fi locuit aici, dacă nu l-aş fi întâlnit pe Blake sau Dylan. Toate amănuntele astea îmi bântuiau gândurile, eu neştiind ce să mai fac. Nu pot să nu mă gândesc la tot ce s-a întâmplat sau la ce se va întâmpla.

M-am ridicat, făcându-mi drum spre râul din faţa mea. Mi-am îndemnat picioarele să intre în apă, deşi aveam pantofi. Apa rece mă făcuse să tremur uşor, dar asta era ultima mea preocupare. Voiam ca apa aspră să-mi ia gândul de la tot, să nu mă mai gândesc la nimic. Am înaintat până cand apa îmi ajungea mai sus de genunchi, trecând prin pantaloni şi piele, răceala ei ajungându-mi până-n măduva oaselor. Râul era mic, aşa că am hotărât să mă pun în şezut, peştii micuţi trecând rapid pe lângă mine, privindu-mă ca pe un pericol. După ce m-am acomodat, am decis să trec la pasul următor, băgându-mi capul încet în apă, până când aerul nu mai avea acces la nările mele. Mi-am deschis ochii, apa atacându-mă, privind cerul cenuşiu de deasupra mea. Simţeam peste plămânii mei o presiune care mă făcea să ies din apă, dar nu voiam să fac asta.

Îmi doream ca timpul să se oprească pentru câteva clipe, să fiu blocată în acest moment, să nu gândesc. Pur şi simplu să stau. Să mă simt ca un peşte liber, care îşi mişcă aripioarele, dansând printre valurile micuţe ale râului. Simţeam cum toţi muşchii mi se relaxează, nemaiputând să-mi mişc nici mâinile, nici picioarele. Eram blocată, exact aşa cum îmi doream. Singurele mele prietene, acum, erau singurătatea şi liniştea care îmi ţineau companie.

În secunda următoare, am simţit două braţe mari ridicându-mă ca pe o păpuşă, tuşind din plămânii mei inundaţi toată apa care îi presa. Privirea îmi era neclară, văzând vag o siluetă de om. Simţeam cum un întuneric se formează în jurul meu, căzând în el, fără să pot să mă prind de ceva.

***

Vremea de afară îmi dădea fiori, norii părând foarte supăraţi, gata să îşi reverse lacrimile peste noi. Vântul îi acompania perfect, fiind foarte dur. Totul era întunecos, eu aflându-mă într-o grădină plină de flori ofilite şi purtate de vânt. Fulgerele decorau cerul, iar tunetele se grăbeau să apară şi ele. Mi-am întors privirea, în spatele meu fiind un băiat cu părul negru ca noaptea şi ochii de un căprui incomfundabil, care stătea şi privea cu tristeţe florile distruse. Privirea îi era aplecată în jos, stând cu mâinile pe lângă corp, din când în când, suspinând. M-am apropiat de el, punându-mi mâna pe umărul lui. Şi-a întors privirea spre mine uimit, eu zâmbindu-i, încercând să transform această atmosferă într-una mai colorată.

- Nu mă păsări,  te rog, mi-a spus, tot cu acea privire tristă şi o voce slabă şi joasă.

- De ce aş face asta?

- Pentru că el e de partea cealaltă.

Lăsându-mă confuză, mi-am întors din nou capul, în spatele meu, la câţiva metri, fiind o grădină frumoasă şi veselă, cu mii de flori colorate, păsări care cântau în cor şi razele soarelui, revărsate peste natura frumos conturată, separată de această grădină tristă, printr-o linie invizibilă. Acolo un băiat cu părul roşcat ca lalelele şi ochii verzi şi mari, zâmbea, privindu-mă încontinuu. Ţinea în mână un trandafir de o culoare roşie pătrunzătoare, ca sângele.

- Vino! mi-a şoptit el, dar îi puteam auzi vocea atât de clar, o voce melodioasă şi caldă.

Mi-a întins mâna, în cealaltă fiind trandafirul perfect conturat în lumina puternică a soarelui. Mi-am întors privirea spre băiatul cel trist din grădina în care mă aflam şi eu, zărind cum o lacrimă i se prelinge pe obraz.

- Te-am avertizat. Te rog, nu mă lăsa aici singur, a spus cu o voce atât de tristă, care ar putea topi şi inima celui mai dur şi insensibil om din lume.

L-am privit acum pe băiatul roşcat, care încă ţinea mâna întinsă şi zâmbea, lăsându-şi dinţii, ca nişte perle albe, la vedere. Nu ştiam ce să fac şi pe cine să aleg. Băiatul roşcat îmi transmiţea căldură şi armonie, făcându-mă să zâmbesc şi eu, dar băiatul trist îmi împiedica inima să-l abandonez.

- Te-am aşteptat de mult timp, nu mă lăsa să aştept atât, a vorbit cel roşcat, cu o voce mai încordată acum.

- Nu-l asculta, nu mă lăsa, a spus, acum, cel de-al doilea băiat.

- Şi dacă vă aleg pe amândoi?

Mi-am deschis încet ochii, soarele puternic lovindu-i din plin. Îmi doream ca somnul să mă ducă din nou în lumea lui, dar visul pe care tocmai îl avusem mă puse pe gânduri. Îmi simţeam mâinile atât de grele, de abia reuşind să le mişc. Camera în care mă aflam îmi părea vag cunoscută. Am închis din nou ochii, încercând să adorm, dar am auzit cum uşa se deschide.

- Eloise, hei, eşti bine?

Dylan stătea acum în faţa mea, îngrijorarea citindu-se pe faţa lui. Ce se întâmplase şi de ce eram în camera lui?

- Ce s-a întâmplat? am întrebat, vocea fiindu-mi stinsă şi răguşită.

- Te-am găsit în râu, ce voiai să faci? M-ai speriat.

Imagini începeau să-mi apară în minte, amintindu-mi încet-încet ce se întâmplase. Nici eu nu ştiam de ce făcusem asta, însă pe moment mă simţisem atât de bine.

- Eu... nimic.

- Te rog să nu mai faci aşa ceva, Eloise, am nevoie de tine.

Am zâmbit la auzul acelor cuvinte, bucurându-mă că nu e supărat pe mine de la întâmplarea neplăcută cu sărutul pe care l-am avut.

- Haide în pat, lângă mine.

- Poftim?

M-am pus în mijlocul patului, făcându-i loc să vină lângă mine. Prima dată a stat pe gânduri, dar după l-am văzut cum se aşează uşor pe pat, zâmbind. M-a îndemnat să-mi pun capul pe pieptul lui, el aşezându-şi braţul în jurul meu. Căldura corpului său mă făcea să nu-mi mai doresc să mă desprind de el, să rămânem blocaţi în acest moment.

- Îmi pare rău, Eloise, nu trebuia să te las aşa pur şi simplu după, ştii tu...

- Shh, nu mai spune nimic, i-am zis punându-mi degetul arătător pe buzele lui.

Mi-a luat mâna într-a lui, apropiindu-şi faţa de a mea, fără să ezite. Buzele lui au făcut cunoştinţă cu ale mele pentru a doua oară, acum fiind de două ori mai dulci şi moi. Mâinile lui îmi mângâiau spatele, fin, în timp ce buzele noastre intrau într-un dans împreună, făcându-mă să plutesc şi să mă simt liberă ca o pasăre în zborul vieţii.

Bunăăă tuturor. Iată că, deşi a trecut ceva timp, am revenit cu capitolul 8. Mă bucur să văd că povestea creşte şi ajunge din ce în ce la mai multe capitole. Sper să vă placă şi acest capitol şi să nu vă dezamăgesc. Lectură plăcută!