Armonie in Dezacord

Durere Formidabilă

Durere Formidabilă

Mă smulg din strânsoarea lui Samuel, pregătită să mă duc înapoi la Rhys, indiferent de ceea ce trebuie să fac. Nu este uşor să ies din mâinile ca nişte cătuşe ale lui Samuel, dar reuşesc să scap. Nu mai sunt acelaşi slab şi neajutorat înger pe care îl avea ca tiro-ul său. Scap de Samuel, doar ca să mă lovesc de un obiect de nemişcat. Sunt prinsă între o forţă de neoprit şi un obiect de nemişcat.

Chamuel mă apucă de braţe, oprindu-mi încercarea patetică de a evada. Vreau să urlu nedreptatea situaţiei mele, însă nu o fac. Adun toate frustrările, toată dezamăgirea, toată furia şi le ascund adânc în o cutie din mintea mea, îngropându-le adânc, acolo de unde nu pot scăpa şi nu mă pot trăda. Inspir aer adânc şi expir, creându-mi masca inexpresivă, mască ce este singurul mod de a-l face pe Chamuel să asculte ceea ce am de spus. Isteriile, lacrimile şi ţipetele nu au nici un efect asupra archaeonului dragostei. Ironic cum un sentiment atât de ilogic este supravegheat de o entitate atât de logică.

- Bună, Chamuel, îl salut, ridicându-mi privirea şi uitându-mă direct în ochii săi.

Nu este o atitudine de supusă. Nu am de gând să continui să fiu supusa nimănui de acum încolo. Ei sunt cei care au nevoie ca eu să îmi ocup locul; ca eu să mă ocup de treburile pe care Raphael le-a lăsat în urmă ca un copil răsfăţat ce avea bâzdâci. Din acest moment înainte o să îi oblig să mă asculte. O să îmi exercit liberul arbitru şi o să îmi fac datoria atâta timp cât mă vor lăsa să mă răsfăţ cum îmi doresc, din când în când.

Toate acestea strălucesc clar în ochii mei, făcându-l pe Chamuel să îi arunce o privire lui Samuel.

- Hm, o evoluţie interesantă, şopteşte, punându-şi mâna pe bărbia mea pentru a-mi apropia chipul mai mult de al său.

Mintea sa sparge barierele naturale ale minţii mele, exact ca un tren care trece printr-o maşină, nelăsând decât dezastru în urmă. Nu este un proces simplu şi nici lipsit de durere, însă refuz să mă lupt împotriva sa, demonstrându-i astfel că am făcut ceva greşit şi că regret acţiunile mele. Îl las să facă ravagii în mintea mea până când va fi mulţumit şi se vă retrage învins. Pentru că nu am de gând să îl las să câştige.

După o eternitate – sau ceea ce pare a fi o eternitate, deoarece în realitate au trecut doar câteva minute – părăseşte mintea mea nemulţumit.

- Nu vrei să înţelegi să te ţii departe de Rhys, observ, afirmă dezamăgit, ca şi cum acţiunile mele l-ar fi rănit.

- Oricum nu mai contează. Rhys este mort şi nu va mai prezenta nici o problemă pentru nimeni, aud vocea celui care m-a luat din nimicul în care înotam şi m-a aruncat în Eden, fără nici o explicaţie.

Mă întorc cu faţa spre cel care tocmai a intrat în scenă, în vreme ce Chamuel şi Samuel cad în genunchi în faţa Mâniei lui Dumnezeu. Numai eu rămân în picioare, înfruntându-l.

Nu poate să fie adevărat ceea ce a afirmat. Nu poate.

Rhys nu poate fi mort. Aş fi simţit ceva. Orice.

Aş fi ştiut.

Mă uit în jos, moment în care îi văd spectrul lui Raphael îngenuncheat la picioarele lui Michael, ţinută în acea poziţie de mâna care o strânge de gât, forţând-o în postura umilă.

- Nu spune adevărul, spun, uitându-mă la cea care a plănuit răpirea mea.

Raphael îşi ridică privirea, verdele pal, aproape incolor al irişilor ei arzând din cauza furiei. Iar reacţia sa, mai mult decât orice altceva, îmi cutremură existenţa.