Armonie in Dezacord

Doleanţă de nerepudiat

Doleanţă de nerepudiat

Stau întins pe o piatră enormă, sculptată ca un şezlong, doar că mai înalt şi mai puţin confortabil, cu dulăul stând în fund la capul meu. Dulăul are un nume, iar aceste este Cerberus şi asta doar ca să îl irit pe Lucifer, pe care deseori îl numesc Hades. Este o glumă puerilă – recunosc – dar în aceste momente intermediare între luptele noastre cu îngerii, trebuie să îţi ocupi timpul cu ceva ca să nu devii un nebun psihotic ca Astaroth care vorbeşte în dodii.

Îmi aduc aminte că o dată mi-a prins aripile în stânca vie a peşterii sale şi mi-a spus o poveste. O poveste cutremurătoare de război şi dragoste între îngeri şi demoni. Despre cum a învăţat ce este acela regretul şi cum de o eternitate încearcă să repare ce a ucis.

Imaginile îmi asaltează mintea, ducându-mă înapoi în acel moment.

Aerul este închis, mirosind veşnic a sulf, dar în această peşteră mirosul este mai caustic, rănindu-mi căile respiratorii, indiferent că încerc să respir cât mai rar şi mai adânc.

Aripile îmi sunt prinse în stâncă şi oricât încerc să mă eliberez, nu pot să fac nici o mişcare. O molie prinsă pentru colecţia unui nemilos savant. Numai că savantul de Astaroth nu este interesat în a-mi prezerva trupul, ci a-mi educa sufletul. De parcă – dintre noi doi – eu sunt cel care are nevoie să fie educat. Şi în istorie, unde mai pui.

- Unde se duc sufletele îngerilor, Rhys? mă întreabă dintr-o dată Astaroth, întorcându-se cu faţa spre mine, aripile imense şi obsidiane dezvăluind pentru o umilă secundă ceva divin aşezat pe un altar.

Îmi fixez privirea pe chipul întunecat de toate gândurile şi posibilele drumuri ale deciziilor sale şi îi văd privirea arzând cu focul lucidităţii.

- Nu ştiu.

- Imposibil, şopteşte apropiindu-se de mine.

Acea şoaptă este mai terifiantă decât cel mai furios urlet în timpul luptei. Aceasta promite lucruri de neimaginat care aveau să spargă sănătatea mintală a celui care i se opunea în milioane de cioburi, lăsând un psihic fracturat în un corp întreg.

- Sunt milioane de posibilităţi, Astaroth! Pentru noi, porţile Paradisului nu se deschid! ţip mânios.

- Dar... dar se poate renaşte, nu? Sufletul ei poate lua o altă formă şi pot... pot să îl fur, nu? întreabă, speranţa strălucind slab prin dezolarea în care trăieşte.

- Poate... deşi nu te-aş sfătui să furi sufletul cuiva, afirm, dar momentul trece şi el mă eliberează plictisit.

Sunt adus înapoi la realitate de Cerberus care îşi ridică urechile şi mârâie, auzind ceva ce încă nu pot percepe.

Elful care apare în faţa mea este unul pe care îl cunosc prea bine şi cu care am mai avut tangenţe în trecut.

- Rhys, rosteşte, îngenunchind în faţa mea.

- Lysanthir. Ce te aduce până în bârlogul meu?

Lysanthir se uită în jur la cerul de o nuanţă roşiatică pătat de nori negri şi la stâncile de diferite mărime care ne înconjoară, înainte să răspundă.

Văd în ochii lui observaţia că nici eu nu sunt prea departe de tărâmul nebuniei, dar acesta nu ştie ce este nebunia cu adevărat.

- Asta numeşti tu bârlog? Cred că ar trebui să îţi alegi locurile de suferinţă mai bine, afirmă, continuând să stea în genunchi.