De dragul tău... (II) (finalizată)

26. Vremea de şcoală

     -Sunteți tatăl lui Albu Codruț? spuse ea uitându-se în agendă.

     Gestul ei o făcu să coboare mâna de la frunte şi i-am putut vedea atunci ochii căprui şi mari. Avea pleoape creionate, aşa ca artistele de pe coperțile de reviste de la oraş.

     -Da, sunt tatăl lui.

     -Sunt repartizată ca învățătoare la dumneavoastră în sat, dar de la şcoală mi s-a spus că nu sunt copii pentru clasele primare... Am văzut în documentele de la primărie că băiatul dumitale are vârsta deja pentru clasa întâi. Îl înscrieți la școală anul ăsta, nu?

    -Cum să nu-l înscriu? Băieții trebuie să meargă la școală! am spus eu.

    -Și fetele trebuie să meargă la şcoală, tovarăşe. Au trecut vremurile când femeia trebuia să fie proastă.

     Oo! Am privit-o mirat şi mult mai atent. Ce-i venise?! Nu asta voisem să spun.Bineînteles că şi fetele trebuia să meargă la şcoală. Doar că ... Am lăsat de la mine, încercând să-mi dau seama de ce venise la poartă. 

     -De ce-ați venit?

     -Să-i arăt directorului şcolii că pot să-mi fac clasa singură. Pot lucra cu copiii simultan...

     -Cum?

    -Adică în aceeaşi oră pot lucra cu copii din clase diferite. Al dumitale este al treilea în clasa întâi, mai am patru în clasa a doua şi şase în clasa a treia.

     -Nu-i greu? am întrebat-o cercetându-i statura fragilă.

     Femeia părea să aibă douăzeci şi ceva de ani, dar faptul că era slabă şi plăpândă o făcea să pară mult mai tânără. Avea părul de culoarea pământului, pe alocuri ruginiu, strâns sever într-un coc la spate. Gura ei era energică, buzele se mișcau și când nu vorbea. Erau roşii și pline, le strângea și le relaxa, apoi le muşca nervoasă și iar le lăsa să se atingă până la următoarea remarcă sau respirație.

      -Asta am fost învățată să fac, tovarăşe. Ştiu perfect ce-am de făcut! Dumneata însă ar trebui să îi cumperi băiatului tăbliță şi cretă, cerneală, penițe şi caiete. În septembrie îl aştept la școală!  Până atunci te rog să semnezi aici, sub numele băiatului dumitale! Este pentru director...

     N-am semnat pe caiet. Am scris doar că "am luat la cunoștință că trebuie înscris în septembrie la școală".

     -N-ai semnat, tovarăşe Albu! îmi indică ea, bătând cu unghia lăcuită peste rândurile scrise de mine.

     -Este caietul dumitale, nu un document. Am să semnez în toamnă la școală. 

     -Nu-i nimic, făcu ea ca şi când nu era chiar așa  de importantă semnătura mea, pot să mă descurc şi-aşa! Ce meserie aveți?

     O vedeam măsurându-mă cu privirea ei castanie, exact ca un dascăl care îşi pregătește dojana pentru elevul lui.

    -Tovarășa învățătoare, dumneata ştii cu cine vorbeşti, dar eu nu prea ştiu... şi deodată încerci să scoți de la mine informații?

     -Ah! Mă scuzi... N-am omis cu intenție..  Anda Teodoru. Îmi pare bine!

     Îmi întinse mâna ei subțire şi mi-o strânse pe-a mea cu fermitate. Mi-era și frică să fac la fel. Părea o mână de copil, dar ea era hotărâtă să-mi pară mult mai matură. Oricum n-am avut timp să-i simt atingerea deoarece îşi retrase mâna repede, lua creionul și am aşteptat să noteze meseria mea.

     -Sunt pădurar, spun scurt și o văd cum notează asta în agendă, apoi o închise cu zgomot şi o vârî în gentuța albă cu bretea împletită. 

    -Am să vă aștept în septembrie să veniți cu băiatul! Acum trebuie să plec... Primarul mi-a dat o cameră lângă grădiniță şi trebuie să fac curat în ea. Chiar, nu ştii dumneata pe cineva să mă ajute să fac curat? O femeie mai puternică, mai voinică,  adică... eu nu prea mă descurc...

     Vânturase mâinile prin aer, în semn că era prea slabă ca să se lupte cu cine ştie câte saltele şi vechituri depozitate de școală acolo.

    -Am să văd... Să întreb...

    -Nu ştiu cât se plăteşte... Dar când iau prima leafă mă achit de asta cu siguranță.

    -Nu-i vorba de plată, tovarăşa Teodoru, ci de timp... Femeile din sat fac aceleași treburi ca bărbații pe câmp, cu utilajele sau în depozit la coperativă. Toată ziua sunt plecate la muncă, iar când se-ntorc le aşteaptă, de odihnite, treburile de-acasă.

    -Și bărbații? De ei nu spui nimic?

   -Îți spuneam despre femei, că de ele ai întrebat, tovarăşa Teodoru. Bărbații au şi ei partea lor de muncă, să nu crezi că se sprijină satul pe umerii femeilor!

    -Păi dacă dumneata eşti mai toată ziua plecat la pădure,  atunci femeia dumitale nu face treburile grele în gospodărie?

   -Femeia mea...

   Mi s-au oprit cuvintele pe limbă şi n-au mai vrut să iasă. În piept intra tot mai mult aer, iar când ieşi, pe frunte-mi curgeau deja broboade de transpirație.  Nu credeam că putea să mă mai afecteze încă să vorbesc despre Smaranda.

     -Ei, nu prea mă interesează...,  spuse învățătoarea. Vreau doar să-i propun ei să vină să-mi ajute. Vorbești dumneata cu ea? Nu cunosc pe nimeni şi gospodăria dumitale arată îngrijită...

    -Am să văd... ,spun cu dorința de a mă retrage cât mai repede în curte.

   -Mâine este duminică, insistă ea să mă rețină. Să-i vorbeşti dumneata despre luni, dacă este liberă. Să întrebe de mine la şcoală...

    -Cine să întrebe? fac eu distrat.

    -Femeia dumitale...

    -A! Da...

    N-am mai aşteptat să mai zică ceva. Am închis poarta după mine şi-am plecat în casă.

    Codruț dormea. Moştenise felul de-a dormi al Smarandei. Ținea buzele întredeschise şi mâinile rezemate deasupra capului, pe pernă. Părul lui, la fel de negru ca al mamei, nu avea însă inele.

     Zâmbea în somn. Câteodată îl întrebam ce visează şi el îmi spunea că este îmbrățişat de o femeie, că îi povestește despre şotiile lui cu Silviu, băiatul lui Victor, iar ea râde şi-l ia în brațe.

    -Cum arată femeia din vis? l-am întrebat atunci.

    -Este frumoasă. Are ochii blânzi şi zâmbeşte mereu. Iar părul ei este negru şi foarte creț...