Rigor Mortis

Sic transit gloria mundi

E bine să îți găsești un mediu în care să te poți confesa. Știu că nu mulți vor citi aceste rânduri, iar cei care o fac probabil știu deja situația. Am început să găsesc în asta un fel de catharsis. Pe moment te mai eliberează de anumite sentimente negative. Ca o sticlă de Jack (deși nu am absolut nici o treabă cu alcoolul) sau un drog (nu cred că mai e nevoie să precizez...). În lipsa unei persoane căreia să mă confesez o fac aici, îmi scriu gândurile ca să pot reveni mai apoi să meditez mai profund. Poate dacă vreun anonim se va împiedica de acest text, sper să rămână cu o lecție măcar.

 Astăzi a fost o zi glorioasă, o zi plină de succes. Dar parcă nu simt deloc nevoia să sărbătoresc sau poate nu mai am această capacitate. Parcă totul și-a pierdut din nou culoarea și oricât aș încerca nu mă pot bucura de rezultatele propriei munci. Mi-am făcut un obicei să fac din imposibil posibil. De ce? Pentru că pot și pentru că vreau. Problema e când posibilul devine imposibil.  Eu nu spun dacă, eu spun când.

Mă mistuie o combinație acidă între dor, nostalgie și durere. Sfânta Treime a melancoliei. Parcă nimic din ce mai fac nu e de ajuns. Tocmai mi-am îndeplinit cu succes un important proiect de viață și în loc să celebrez mă afund în ideea ca de acum voi avea mai mult timp să meditez asupra a ceea ce îmi lipsește. Ce îmi doresc. Ce am nevoie. Mi-e dor, mi-e sincer dor. De ce nu putem da timpul înapoi? De ce nu aș putea crea o buclă temporară cu acele câteva zile în care am fost FERICIT? Să le retrăiesc la infinit...și nu m-aș plictisi. Cum s-ar putea plictisi cineva de singurul moment în care a simțit că a trăit? Nu ar avea sens...Ce rost e să ai aproape totul mai puțin acel ceva care e totul pentru tine? O vreau înapoi...o iubesc...deși nu ar trebui, nu după tot ce s-a întâmplat! Ar trebui să uit, să merg mai departe. Să las lacrimile să se usuce. Încerc, dar e dificil. Mai ales când fiecare lucru îți amintește de trecut. Aș ierta tot, aș uita tot, aș da tot ce am pentru un simplu "te iubesc", sau "mi-a fost dor de tine". Ah, dar astea-s doar iluzii. Însă, s-au petrecut minuni și mai mari...

Poate mă bântuie păcatele trecutului, poate viața a vrut să-mi dea o lecție. O discuție aprinsă cu prietenii îmi răsare în conștiința, dintr-o perioadă în care eram altcineva, nu cine sunt acum. "Hey, Edward. Ce ai alege între toți banii din lume sau iubirea adevărată?". Nici măcar nu am clipit. "Banii, logic", "Tu ești cu capu', nu gândești", "Tocmai asta e ideea. Toți ce care ar gândi ar alege ca mine" răspund cu un cinism pătrunzător. Mi-am dat seama că am greșit când am încercat să cumpăr singurul lucru pe care mi-l doream cu adevărat. Dar probabil era prea târziu. Prea târziu să realizez că deși dispun aproape de resurse nelimitate, nu puteam să procur acel ceva, singurul lucru pe care nu îl poți cumpăra: iubirea. Poate par siropos, crede-mă că nu sunt, iar vorbele astea, venind de la MINE, spun multe. Apoi am încercat să o cumpăr în schimbul sufletului meu. Dar cred că și-a pierdut din valoare, pentru că în cele din urmă am rămas și fără el, și fără dragoste...

Și aș mai scrie, dar în același timp nu am chef de mai mult. De acum timpul va decide și mi-a mai rămas destul. Nu mai am curaj să-i spun, dar încă o iubesc. Cel mai probabil o știe, mereu am fost genul care să își admită deschis sentimentele. Dar la fel de probabil e că nu vrea să știe. Niciodată nu m-am simțit atât de neputincios.