Rigor Mortis

Speculum deos

   Tocmai am făcut o incursiune în trecut. M-a determinat  să meditez asupra unor lucruri. Știi senzația aceea când îți pui un scop în minte și apoi urmează o perioadă de entuziasm dar și un disconfort până când se declanșează întreg procesul? Dorința aceea de a te scufunda în necunoscut dar și incertitudinea care îți apasă parcă pe piept și îți spune că totuși, mai bine renunți. Dorința, proiecția, dar și nevoia de a nu părăsi zona de confort? Și apoi, brusc, ca într-un domino, închizi ochii și lovești prima piesa.

   Privești cu uimire cum o piesă o dărâmă pe cealaltă și în câteva secunde, înlănțuirea acelor evenimente devine parcă un film frumos, în care ești și spectator și protagonist și îți face plăcere să privești, dar în același timp nu te poți abține să nu intervii pe ici, pe colo. Speri din tot sufletul că iei deciziile corecte, doar ți-ai dorit asta toată viața. Ai impresia că totul merge perfect, o piesa o lovește pe cealaltă și totul prinde parcă contur, un contur care începe să te definească și pe tine ca persoana, ca un blur care devine tot mai clar. Ca și cum te-ai privi în oglindă cum ieși din ceață. Și îți privești reflexia. Și ești mulțumit. Îți place. Apoi brusc, câteva piese își pierd din momentum și parcă nu ar mai vrea să cadă. Ai vrea să sufli, să lovești masa, dar te temi să nu dărâmi totul brusc. Așa că într-o milisecunda speri și îți închipui 1000 de situații diferite. Dar piesa cade și înlănțuirea continuă.

   Până la un punct. Până la ultima piesă, care era la o distanță prea mare de penultima și nu a fost atinsă. Iar imaginea nu se completează. Iar cum privești oglinda, acea ceață reapare și te pierzi, te uiți pe tine, uiți cine ești, ce ești, de ce ești, și te identifici cu ceața. Nu mai ai contur. Și într-o încercare disperată lovești cu toată forța ultima piesa. Dar zboară direct în oglindă și o fisurezi. Și simți că acum chiar e inutil totul, căci chiar de s-ar retrage ceața, mereu vei vedea crăpăturile. Iar când privești masa, de fapt piesele nici nu erau așezate în ordine de la bun început,  totul a fost un miraj, pe care nu l-ai dorit, dar te-ai rătăcit în el, fiindcă nu voiai să mai rătăcești prin camerele obscure ale propriei conștiințe. 

   Te trezești din nou la realitate. Te simți ca într-o cămașă de forță, deși încerci să pui piesele în ordinea corectă, nu mai ai cum, ești legat. Nu e nimeni în zonă să îți dezlege acea cămașă. Așa că te așezi într-un colț întunecat și încerci să îți amintești măcar cum era înainte să atingi prima piesă. Cauți din nou acel entuziasm, acea dorință, acea incertitudine. Dar nu mai apar și nu vor mai apărea. Pentru că, în cele din urmă, te gândești doar la cum te-au păcălit niște piese de domino și la faptul că nimeni nu o să mai repare vreodată oglinda aia. Oricât de clar ai redeveni.