De dragul tău... (II) (finalizată)

19. Femeia mea

     -Şi Anca? mă întrebă ea, cu grijă să-mi observe reacția. O mai iubești?

    -Ce? Sloiul acela de gheață, care s-ar fi vândut pentru bani doar la un semn al lui taică-său?  Cum să iubesc o femeie ca ea? Eu am inima dată deja...

     Nu-mi venea să cred cum putea să se lumineze, doar la un cuvânt, chipul ei frumos.

     -Cui?

     -Nevestei mele...

     Îmi sări în brațe înlănțuindu-şi brațele în jurul gâtului meu. Îmi umplea pieptul cu parfumul ei de levănțică şi inima cu speranța că minunea asta de fată mă iubea şi ea. Când i-am simțit sărutul pe tâmplă am strâns-o la piept şi mai tare.

     -Am crezut că te-am pierdut..., îmi şopti.

    -N-ai cum să pierzi ceva ce este legat de tine pentru totdeauna.

    -Să nu mai pleci! îmi spuse şi mâinile ei trecură de pe gât să-mi cuprindă obrajii. Vreau să rămâi cu mine, aici, cu buna și ... puii!

     Am izbucnit în râs amândoi dar ne-am oprit ca fermecați când privirile amândurora au coborât spre gurile noastre. Mă atrăgeau buzele ei, pline şi moi. Distanța dintre fețele noastre devenea din ce în ce mai mică şi tot ce voiam era să-i zdrobesc buzele cu gura mea şi să mă îmbăt cu gustul ei.

     Atingerea a fost mai întâi blândă, doar senzația că eram atât de aproape de respirația ei, că puteam să-i sorb tot aerul şi s-o fac a mea, îmi trimitea fiori în tot corpul. N-am putut să nu spun cu gura lipită de a ei:

     -Te iubesc!

    Şi trupul ei mi se lipi de mine ca o  a doua piele. O voiam. O voiam toată, în brațele mele. Îmi treceam mâinile nesătule peste spatele ei, în sus şi-n jos, ca un olar când îşi face vasul cu gât înalt. Ca un orb îmi doream să ştiu fiecare curbură a trupului ei, îmi umpleam palmele cu generozitatea sânilor feciorelnici şi le simțeam sfârcurile trezite între degetele mele.  Gemea şi ştiam că o puteam avea acolo, în curte.  Era îmbujorată şi tremura când o atingeam.

     -Mai bine intrăm, îi spun, că nu mă pot abține şi te fac a mea aici, în văzul lumii, şi-o să vorbească satul despre asta până la Crăciun.

    Am tras-o după mine în casă, apoi în sălița strâmtă şi din ea în odaia mare, a bunei.

    -Unde dormi tu? am întrebat-o luând-o în brațe şi forțând-o să mă cuprindă cu picioarele peste mijloc.

    -Dincolo, spuse ea şi-mi arătă zâmbind spre odaia de după uşa cu geam de sticlă, învelită cu o perdeluță prinsă-n cuișoare. 

     -De azi dispare perdeaua şi bat în cuie o placă de lemn în geam! zic spre ea, dând din cap să înțeleagă că va fi a mea de câte ori voi avea poftă... Numai să mă țină "balamalele"!

    Am intrat în odaie şi-am închis ușa după noi, dar n-am mai avut vreme s-ajung la patul din colțul celălalt al încăperii, că  am lipit-o de perete. I-am tras bluza în jos, pe umeri, ca pieptul ei atât de dulce să pot să-l simt cum îmi mângâie obrajii, căldura parfumată a sânilor să-mi ceară s-o gust, să-i strâng, să nu mă mai satur!

     I-am ridicat fusta peste mijloc şi i-am atins fesele fierbinți, care s-au încordat, ca un reflex, la atingerea mea, lipindu-se mai mult de mine. Oh, cum o mai simțeam! Coapsele ei mă pârjoleau prin cămaşă. Nu ştiu când mi-am scos cămaşa, cu ea atât de aproape. Nu știu cum m-am eliberat de strânsoarea pantalonilor, doar am simțit cum atingerea coapselor ei mi-a  provocat un fior prin tot corpul. Era caldă şi umedă, mă atingea în valuri cu miezul ei, fără să-şi dea seama că în mine declanșa furtună.

     Când am lunecat în ea, m-am abținut din răsputeri să nu-mi dau drumul. Mă strângea şi mă chema cu mișcări de întâmpinare, iar eu aşteptam s-o văd cum tremură, ca să pot şi eu să mă eliberez.

     Şi n-am aşteptat prea mult. Eliberarea veni pentru amândoi tumultoasă, cu gemete joase, de plăcere, cu neputința de a mai sta în picioare, dar fără să ne depărtăm unul de altul.

      Astfel ne-am prelins pe podeaua acoperită de covoare țesute, ținându-ne lipiți unul de altul, cu piele pe piele, lucioasă şi umedă. Când m-am desprins de ea mi-a părut că s-a rupt o parte din mine. Rămăsese cu capul şi spinarea rezemate de perete, cu părul scăpat din legătură cu totul, îmbujorată și pierdută într-o moleşeală dulce. Era frumoasă cum niciodată n-am visat c-o să pot avea o femeie.

    -Dița!  Dițaaa! se auzi de-afară cum strigă disperată buna.

    Smaranda clatină puțin din cap, ca și când strigătul o trezea dintr-un somn adânc. Se ridică fără să se desprindă de atingerea peretelui. Îşi trase bluza peste sâni şi-şi puse în orânduială fusta.

     -Buna! S-a întâmplat ceva cu buna! spuse înfricoşată.

    M-am ridicat şi eu de pe podea, trăgându-mi repede pantalonii pe mine. Mi-am pescuit din mers cămașa și-am ieşit din casă.

     Foc! Paiele de lângă casă, ridicate în stog,   erau într-o flacără mare. Fereastra dinspre bucătărie plesni şi  vântul mută flăcările în casă. Perdeaua deveni incandescentă, roşie,  scoțând un fum înecăcios. 

     -Copii, aruncați cu apă! Stinge, băiete, focul din casă! Doamne, iartă-mă, cum să ardă deodată stogul? 

    Am intrat cu găleata în casă, am tras de perdeaua agățată în draperia veche şi-am aruncat peste ea apă. Dinspre stog venea un fum greu şi mi-am acoperi nasul şi gura cu mâneca.  Peretele dinspre fereastra arsă era înegrit, în încăpere mirosea greu. Am stropit și marginile ferestrei ca să nu ia foc mai încolo, apoi am ieşit să văd cum să sting focul.

     Am tras țoalele de pe jos, din săliță, şi-am turnat apă pe ele.

     -Ia de capătul ăsta, Smaranda! Trebuie să acoperim paiele! Buna, udă şi țoalele celelalte! Hai, Smaranda, grăbeşte-te! 

     Nu credeam că în micuța mea iubită zăcea atâta forță. Îi făceam unui țol vânt în sus, peste stog, slobozind împrejur scântei în ploaie, apoi alergam să luăm un altul ca să facem la fel.

     Din drum au venit încă vreo patru vecini cu găleți pline cu apă, să astâmpere puterea focului. Curând doar mirosul de ars şi bălțile împânzite prin toată curtea mai păstrau dovada că am trecut pe lângă o nenorocire.

     Buna şedea pe prispă, palidă, tuşind în colțul baticului, iar Smaranda o uda pe față,  să-i fie mai bine, să-şi revină.

     Prin aer pluteau fuioare de fum cenuşiu şi oamenii își luau rămas bun, pregătindu-se de plecare. Un bărbat între două vârste plecă ultimul, bătându-mă pe umăr şi spunând cu înțeles.

     -Băiete, nu este lucru curat cu focul ăsta... Ai grijă la oamenii pe care i-ai necăjit, că focul ăsta este pus, n-a apărut din senin!

     Când a ieşit pe poartă l-am urmat. Îmi ștergeam fața cu mâneca şi, privind spre drum, am zărit-o. Stătea cu mâinile încrucișate sub piept, lângă poarta unei case vecine, şi mă privea zâmbind.

     Anca! Ochii ei erau fixați asupra mea, trimițându-mi săgeți de venin. Nebuna dăduse foc la paie şi-acum verifica dacă arse se tot? Zâmbetul i se lungi pe chip şi fața mi se păru că i se preface într-o mască de anul nou.

     Primarul crease un monstru chiar din propriul său copil...