Gone Boy

Capitolul 14

NA: am revenit cu următorul capitol. Sper să vă placă, fiindcă eu tot am impresia că e scris ca de un copil de grădiniţă. :)) De corectat am corectat, dar dacă vede cineva greşeli, vă rog să mi le enumeraţi, fiindcă sigur mi-au scăpat. Vă anunţ că nu mai este mult şi termin povestea, poate un capitol două şi un epilog special.  * sugerez să ascultaţi melodia, vă va introduce mai uşor în stările personajelor şi poate vă va şi plăcea. 

_____________________________

          Un univers întreg urma să se destrame sub privirea mea disperată şi îmi vedeam familia cum suferă în tăcere. Noaptea care trecuse o considerasem destul de îngrozitoare, mai ales după ieşirile bruşte şi sălbatice ale fratelui meu, însă în dimineaţa care venise, agravarea stării de sănătate a tatei adusese întuneric peste sufletele noastre. Mama nu părăsise casa şi rămăsese la căpătâiul tatei, privindu-l cu tristeţe cum încearcă să supravieţuiască şi să respire. Chase nu suportase cadrul, cu toate că voise să stea, tata cu puţinele puteri îl rugase să meargă în orăşel şi să termine ce au început cu o zi în urmă. Eu... eu mă alăturasem fratelui meu, fiindcă aveam la rândul meu treburi neterminate.

          Drumul fusese parcă prea scurt şi nici nu apucasem să gândesc cum trebuie. Lucrurile parcă se derulau prea rapid ca noi, muritorii de rând, să putem conştientiza cum materia se dezintegrează. Eram prea iritat ca să suport vreun comentariu răutăcios, aşa că hotărâsem înainte de a părăsi maşina că pe oricine avea să-mi iesă în cale, urma să-l înfrunt cu mândrie şi determinism. Fiindcă aşa trebuia, nu puteam să-mi dezamăgesc familia, nu voiam să fiu slab încă odată.

          Chase mă acompaniase în incinta şcolii. La intrarea în sala de teatru doar simple priviri fugitive ne putuserăm arunca, fiindcă într-un fel sau altul voiam să ne ascundem durerea sau cel puţin el voia să facă asta. O camufla cumva, dar cutele de pe fruntea sa îl dădeau de gol. Îmi zâmbise şi, întorcându-se pe călcâie în direcţia opusă, plecă, spunându-mi că are să mă ia peste câteva ore.

          L-am privit cum dispare din peisaj şi într-un final am întrat în sală, cu o expresie uşor de citit de ochii ageri a doamnei Anchor. Totuşi femeia nu a spus nimic, m-a lăsat să sufăr de unul singur şi să-mi continui munca fără ca măcar să întrebe ceva. Nu am luat în nume de rău gestul ei, la urma urmelor nu era ca şi cum eram prieteni apropiaţi, nu ne cunoşteam atât de bine. Poate că pe ai mei îi ştia, dar eu eram cu adevărat un străin venit de pe alte meleaguri, în căutarea originilor sale, ce se prezentau din ce în ce mai sumbre.

          Câteva minute doar privisem cartoanele, analizând ceea ce făcusem cu o zi în urmă şi parcă muza dispăruse, plăcerea de a picta se ofilise precum o floare care fusese privată de apa dătătoare de viaţă. Ce îmi doream cel mai tare era să mă lepăd de toate aceste emoţii îngrozitoare din lăuntru care se zvârcoleau ca paraziţii, dându-mi o stare de nervozitate şi nelinişte. Încercam să pun pensula pe carton, dar tot ce ieşea din mine era cenuşiu, cu o plumburie apăsare a sufletului. Nu suportam să văd cum distrug ceva aşa de vesel şi frumos, nimic nu mai părea să aibă sens. În faţa ochilor mei totul se dezintegra în particule de praf, însă lumină nu puteam găsi ca să ies din hăul acesta în care mă scufundam.

          Eram conştient de realitatea, era chiar în spatele meu – toate chiotele copiilor, vocea blajină a doamnei Anchor care încerca din răsputeri cu al ei glas să ajungă la mină şi să mă smulgă din nebunia asta intoxicantă. Voiam să mă întorc spre ea, dar corpul parcă îmi paralizase şi împietisem într-o clipită. Clipeam exasperat de starea îndusă de tot acest haos frumos care se ţesea în jurul meu. Nenorocite fie ele de griji şi probleme existenţiale. De ce lucrurile păreau să se repede... Juan Martin era pe moarte şi nu puteam face absolut nimic ca să împiedic acest proces funebru.