Gone Boy

Capitolul 5

          Noaptea care tocmai trecuse nu fusese una atât de liniştită precum crezusem. Mă foisem tot timpul, negăsindu-mi locul în pat. Gestul lui Chase îl catalogasem ca fiind prea degajat, familiar, lucru cu care eu nu mai eram obişnuit şi totuşi acea strânsoare îmi oferise o altă senzaţie. Una care nu o împărtăşeau de obicei băieţii. Poate exageram, poate mă lăsasem prea afectat de îmbrăţişare, oricare ar fi fost motivul trebuia să las lucrurile în spate şi să merg mai departe. Însă tot mă gândeam cum am să dau ochii cu el odată ce aveam să-mi părăsesc camera.

          Întreaga dimineaţă, încă de la primele ore - şase, şapte, mă trezisem şi îmi lăsasem la înmuiat pensulele, le ştersesem şi apoi le îmbibasem din nou în vopsea. Aveam nevoie să pictez, era printre puţinele activităţi care mă arunca din nou în visare sau mă lovea direct de realitatea crudă. Nu conta unde eram dus de câtre artă, atâta timp cât puteam să-mi exteriorizez sentimentele. Mă liniştea acest lucru şi cu greu mă mai deslipeam de ceea ce începeam să fac. Totuşi cum timpul trecea destul de repede, nu sesizasem că deja era ora doisprezece. Trebuia să cobor să mănânc şi poate să-l verific pe tata, să văd dacă se simte bine.

          Hotărâsem să las pictatul pe mai încolo, poate când avea să se facă seară să ies pe verandă la lumina becului şi să mai bâzgălesc puţin. Afară soarele părea ascuns de după o pătură groasă de nori, urma să plouă, dar încă era plăcut cât să fac o plimbare prin pădure şi să-mi aerisesc creierul.

          Am fugit la baie pentru a mă spăla şi reîmprăspăta puţin, încă mă simţeam ameţit de la somnul nu foarte lung de noaptea trecută. Procesul de a mă dezmetici nu durase prea mult, căci nerăbdarea mă scotea din sărite. După ce m-am şi îmbrăcat în ceva îndeajuns de călduros am intrat în camera alor mei, ca să îl găsesc pe tata încă învelit în pătură, răpus de oboseală şi boală. Credeam că are să fie deja jos, alături de mama, gătind sau pălăvrăgint, însă se părea că mă înşelasem.

          Timid de tot am păşit, făcându-mi simţită prezenţa, bărbatul a gemut bucuros şi mi-a făcut semn cu mâna să mă apropii. O nouă durere mă săgetase în piept şi parcă iar mă năpădeau lacrimile când îmi imaginam cum moartea are să-l ia de printre noi, să-l treacă în nefiinţă. Cu un alt impuls şi stăpânire de sine mi-am reprimat emoţiile şi m-am afişat în dreptul său, în genunchi, apucându-i mâna în palmele mele, mângâindu-i-o.

          — Ai dormit bine tată? A venit întrebarea mea, cu toate că poate ştiam răspunsul.

          — Între şi între, mai mult am stat şi cugetat în întuneric, am privit-o pe mama ta cum doarme şi cred că atât, la un moment dat m-a luat somnul şi pe mine. Spune-mi ce planuri ai pentru astăzi?

          Ceva măreţ nu plănuisem, dar i-am povestit şi am râs amândoi preţ de câteva secunde. Între noi se strecurase o melancolie acută, ce pulsa frenetic în inimile noastre. Juan Martin îşi închise ochii, iar capul şi-l lăsase aşezat în partea dreaptă a pernei.

          — Te doare ceva?

           — Totul, a râs scurt. Mă gândeam la trecut, la timpurile acelea când eram în putere şi te-am cunoscut prima oară. Erai aşa mic, slăbănos, dar sprinten. Nu îţi arătai voioşia în faţa celorlalţi şi prea bine ştiu de ce, dar cu mine nu te-ai sfiit aşa tare. Te-am făcut să râzi prima oară şi lucrul acesta mi-a umplut inima de bucurie.

          I-am zâmbit cald şi încercam şi eu să-mi reamintesc acele zile frumoase de primăvară, când venise să îl ia pe Chase de la şcoală. Ne văzuse pe mine şi pe mama, în faţa ei se îmbujora de fiecare dată, căci o considera o femeie frumoasă şi aşa era. Ea îi făcea cu mâna şi îi surâdea încântată. Eu mă ascunsesem de după fusta ei lungă şi roz pal, strângând materialul. Nu de ruşinea lui, ci mai mult voiam să mă fac nevăzut atunci când Chase mă ţintea cu ochii. Irisurile sale străluceau şi mă pândeau cu grijă. Părea o fiară care îşi aştepta prada să facă un pas greşit. Eu nu am mişcat, cu toate că mama mă atingea încet pe creştetul capului, îndemnându-mă cu vocea ei suavă să înaintez. Am dat de câteva ori din cap în semn că „nu", iar Chase a răbufnit, stirgându-mă o găină fricoasă. Adulții au râs, eu aproape că plângeam, dar mi-am scos limba, el se repezise, dar Juan Martin îl prinsese de tricoul vernil și îl mustrase. Imediat s-a potolit și-a cerut scuze față de mama mea, dar nu și față de mine.