Gone Boy

Capitolul 8

Camera îmi devenise refugiu după ultima păţanie cu Chase, în decursul a două ore nu am cutezat să ies. La început a venit şi a bătut în uşă, destul de stângaci, a tot insistat să ies şi să îl las să explice, dar nu am vrut. Nu voiam să-l văd, căci dacă dădeam ochii cu el, nu ştiam cum puteam reacţiona. Mintea mea era în ceaţă şi gândurile îmi zburau haotic, fără direcţie. Reuşise să mă încurce mai rău, nu era îndeajuns că mă prezentam destul de stânjenit câteodată în faţa lor, trebuia şi el să devină un scai, de care nu mă mai pot lepăda.

Stăteam pe scaun, cu un picior peste altul peste birou şi tot rodeam capătul unui creion, cugetând şi încercând să găsesc o explicaţie la toată harababura din zilele acestea. Cu o nopatea în urmă Chase mă încolţise şi a profitat de slăbiciunea şi durerea mea, manifestându-şi trăirile interioare. Şi oare erau adevărate cuvintele rostite de el, acel „te plac"? Părea de-a dreptul ireal, era absurd. Voia să râdă de mine acum că îi mărturisisem că sunt gay... oricum nu ar fi trebuit să fiu mirat, din moment ce şi în copilărie îi plăcea să mă tachineze şi să arate cu degetul înspre mine.

Multe păreau fără logică şi fără rost, poate mă consumam degeaba, poate că ar fi trebuit să dau totul naiba şi să îmi văd de treabă. Indiferenţa ar fi fost cheia, unica mea salvare. Era chiar atât de greu să nu-l bag în seamă? Însă Chase nu renunţă uşor, a fost un catâr încăpăţânat încă din faşă şi sigur m-ar fi pistonat, până aş fi cedat din nou lipsit de putere în braţele sale.

Nu înţelegam pe deplin amalgamul de emoţii care se zvârcoleau pe interiorul meu. Am oftat neputincios şi am pus creionul înapoi pe birou. Mă simţeam istovit, aşa că am dechis să mă întind în pat pentru câteva minute. Un somn scurt avea să-mi mai limpezează mintea.

Cu capul pus pe pernă, am mai rămas cu ochii deschişi, privind în jur, la cameră şi am observat atâtea lucruri care încă îmi trezeau nostalgia vremurilor apuse. Parcă puteam auzi râsetele şi plânsetele de odinioară. Şi parcă îi vedeam şi pe ei, cum privesc prin crăpătura de la uşă, asigurându-se că m-a furat somnul şi m-a dus spre lumea viselor. Atâtea amintiri plăcute şi totuşi pătate de întuneric, pătate de tragedie. I-am lăsat să moară, când poate aş fi putut să-i ajut. Am fost mic, slab şi blestemat şi nu doar eu am considerat asta, ci şi restul, care mereu au făcut tot posibilul să mă vadă plecând din locul acesta, de frică să nu se năpustească şi asupra lor moartea.

Cred că în acel moment îmi puteam permite să mai vărs lacrimi, oricum eram singur, Chase renunţase la a mă mai cicăli, iar alor mei poate le era teamă să intervină, ca nu cumva să greşească într-un fel sau altul. Nu îi puteam învinui, căci puritatea lor trebuia să rămână nemânjită de al meu destin funestru.

Eram singur, din nou... iar ochii mi se înroşiseră din cauza plânsului. Nu puteam nega, resimţeam o uşoară eliberare lăuntrică. Poate că ar fi fost mai bine să mă exteriorizez mai mult, aşa puteam trece mai lesne prin necazurile vieţii.

- Rowen, dragule, uite ce am găsit! Oh, fiule!

Mama nu mai bătuse la uşă, ci intrase pur şi simplu, cu al ei zâmbet radiant, care păli odată ce mă văzu atât de mizerabil şi înecat în propriile-mi gânduri.

- Scuze! Am articulat cu jumătate de gură şi mi-am şters rapid ochii cu mâneca de la hanorac.

- Nu, nu încerca să pari puternic când de fapt eşti trist. Of, Rowen, să nu îţi fie ruşine de mine, doar eu te-am crescut şi ştiu prin câte ai trecut. Copilul meu drag!

S-a aşezat lângă mine şi într-o fracţiune de secundă i-am inhalat parfumul care m-a liniştit, dar care în acelaşi timp m-a făcut să suspin înfundat. Braţele ei s-au încolăcit în jurul meu şi mi-a mângâiat spatele, apoi creştetul capului, în încercarea de a mă linişti.

Nu am putut să nu sesizez poze adunate frumos şi legate cu o aţă subţire şi roşie, care stăteau printre aşternuturile patului. Retrăgându-mi capul din pieptul mamei, am întrebat-o ce făcea cu pozele.

- Înainte când te-am pirivit pictând, am intrat ca într-o transă şi am reflectat asupra trecutului şi apoi mi-am amintit când te-am pozat desenând pentru prima oară. Într-un sertar din camera de zi, am păstrat o cutie din metal, unde am pus pozele cele mai de preţ din copilăria ta şi tinereţea mea.

Ea a luat pozele şi le-a desfăcut de aţă şi rând pe rând mi le-a înmânat pentru a le putea analiza mai în amănunt. Avusese dreptate, erau câteva poze în care eu desenam într-un caiet nişte lucruri prea abstracte şi fără sens, cât şi momente în care reproduceam nişte peisaje din alte cărţi cu picturi. Eram foarte mic pe atunci, cel puţin cinci, şase ani. Şi tata îmi cumpărase de la magazin nişte acuarele ieftine, doar ca să mă facă să râd şi să îmi pot dezvolta simţul artistic. De la el moştenisem talentul, spunea mereu mama şi zâmbea în colţul gurii mândră şi melancolică.

- Îţi mai aminteşti de tata?

Am lăsat pozele din mână şi am privit-o drept în ochi, aşteptând să-mi da un răspuns.

- Da, încă îi mai simt prezenţa prin casă câteodată, dar poate îmi joacă imaginaţia veste sau poate că este din cauza vârstei. De toţi îmi amintesc Rowen, nu am cum să-i uit, căci i-am iubit foarte mult. Însă cel mai mult pe tine şi desigur pe Chase, voi sunteţi copii mei şi vreau să vă ştiu fericiţi.

- Aha! Am îngânat şi mi-am lăsat privirea în jos. Când pomenise de fratele meu, mă cam încruntasem, dar nu din cauza faptului că îl iubea ca pe propriul ei copil.

- Ştiu că voi doi aţi avut momente bune şi rele, oh şi Chase, ce puşlama a fost când era băieţandru, dar tu ai reuşit să-l faci să meargă pe altă direcţie, consider eu, una mai bună. Şi îţi spun că a suferit la fel de mult ca şi mine şi Juan Martin, nu ne-a arătat asta în faţă, dar câteodată îl mai auzeam plângând noaptea şi adesea venea la tine în cameră şi se ascundea sub păturile din patul tău, doar ca să te simtă cumva aproape.

Încetul, cu încetul îmi puteam simţi inima cum se frânge în bucăţi. Discuţiile cu părinţii mereu au fost emoţionante, ale noastre fiind dezastros de lacrimogene.

- Nu prea pare... adică, e ciudat, nu mi-l pot închipui, chiar şi acum mă mai ia peste picior.

- Este normal, sunteţi fraţi, el e mai mare decât tine cu patru ani şi totuşi te iubeşte foarte mult şi graţie lui am reuşit să păstrăm legătura. În fiecare dimineaţă mergea la oficiul poştal să ia corespondenţa, fiindcă domnul Sower suferea de multe boli articulare şi osoase, Dumnezeu să-i binecuvânteze sufletul şi nu putea urca dealul până la casa noastră. Şi acum îl vâd parcă cum intră pe uşa de la casă, strigând în gura mare „ne-a scris", ca mai apoi să deschidă în grabă biletul și să citească cu voce tare. Dă-i o șansă Rowen, încearcă să-l înțelegi, căci și așa este lipsit de speranță pe interior, mai ales de când a aflat că tatăl său are leucemie.

Și-a plasat palma peste una din mâinile mele, mângâind-o și zâmbindu-mi candid și trist. Până în momentul de faţă nu îmi trecuse prin gând de suferinţa lăuntrică a lui Chase, Juan Martin era totuşi tatăl său biologic şi cine ştia prin ce chinuri trecuse şi el în copilărie. Mai ales că mama lui îi părăsise cu foarte, foarte mulţi ani în urmă...

Am înghiţit în sec şi mi-am dus mâna la ochi, simţeam că un nou val de lacrimi avea să curgă şiroaie peste obrajii mei. Eram un tâmpit pe deasupra, însă în acelaşi timp debusolat şi încă incert în legătură cu relaţia mea cu Chase. Lucrurile nu puteau rămâne aşa, trebuia să le clarificăm într-un fel sau altul.

Am dus mâna mamei la nivelul buzelor mele, sărutând-o din toată inima şi i-am mulţumit pentru că îmi luminase calea. Cred că ştiam ce am de făcut.