Capitolul 7

322 58 13
                                    

Capitolul o să mai necesite o editare.


 _______________________________________


          „Se bucura?" din nou m-am uitat cu coada ochiului la el şi când privirea mi-a poposit peste mâinile noastre împreunate, am simţit cum mă doare şi mai tare pieptul, iar golul interior parcă se contractă şi se expansionează haotic, dereglat.

          Chase niciodată nu..., el... a fost mereu aşa? Nici nu pot să-mi adun gândurile, din cauza zumzetului care îmi zboară pe la urechi şi îmi împunge timpanele. Mă doare capul şi parcă mi se face rău deodată. Îmi duc singura palmă liberă la gură şi privesc cu ochii mijiţi prin geamul maşinii, la pădurea care din nou se îngroapă în negură şi dispare în neantul pământesc. Nu îmi pot explica cele întâmplate, căci deja focul se ridică şi mă arde complet.

          Ce sărut... aproape că am cedat complet. Aş fi fost în stare să merg mai departe, norocul chior fiind acela că afară frigul ne împungea mai rău ca nişte săgeţi ascuţite, îndemnându-ne să găsim adăpost. Luna mai strălucea şi ea din când în când, atunci când pătura de nori se mai risipea pe alocuri, dar nu îndeajuns încât să ne arate calea, Chase fiind totuşi nevoit să aprindă farurile.

          Mă strângea destul de puternic de mână, cât timp conducea. Era în stare şi de aşa ceva... mare îmi era mirarea. Nu îl mai văzusem atât de sentimental, de fapt nu îmi închipuisem niciodată că mă va săruta sau îmi va oferi astfel de tandreţuri. Stomacul mi se întorcea pe dos şi parcă simţeam nevoia să regurgitez. Cu greu m-am abţinut, dar nu mai suportam să-i simt căldura, îl voiam departe acum, măcar câteva secunde ca să-mi revin din cauza trăirilor cutremurătoare de adineauri.

          Am încercat să-mi retrag mâna, dar nu mi-a permis să fac aşa ceva, iar strângerea sa a devenit mult mai fermă, mai puternică şi sigură, chiar se încruntase, dar nu nervos. De parcă i-ar fi fost frică să-mi da drumul. Era emoţionat? Ce plânuia. Atâtea întrebări îmi străbăteau mintea, încât nu ştiam ce să mai aleg. Am continuat să tăcem până ce am ajuns acasă, el a trebuit să-mi dea drumul şi a făcut-o. Maşina a parcat-o în garaj, iar apoi am intrat pe uşa afară în casă. Lumine încă erau aprinse, cel puţin, cele de la dormitorul alor noştri. Ne-am făcut simţită prezenţa, mama a fost prima care ne-a întâmpinat la capătul scărilor, cu zâmbetul ei cald şi liniştit.

          — Vă este foame, să ştiţi că am făcut curcan la cuptor şi o salată, pe care o găsiţi în frigider.

          — Mulţumim, am răspuns la unison şi i-am făcut mamei semn că suntem bine şi că poate să meargă să doarmă liniştită. A dat din cap în semn aprobator şi a dispărut din cadrul scărilor. Închizând uşa de la dormitor în urma ei.

          — Ţi-e foame?

          Mi-am întors ochii înspre Chase, care aştepta cumite un răspuns.

          — Nu, cred că voi merge să-mi fac un duş şi după mă pun în pat, a fost o zi lungă, ciudată şi obositoare.

          Tâmplele mi le simţeam cum pulsează la fel ca alte părţi din corpul meu, picioarele şi mâinile. Frigul de afară era îngrozitor şi mă afectase destul de rău. Acum nici nu îmi puteam explica cum de rezistasem atât de mult în pădure, de unul singur. Adevărul era că Chase fusese salvarea mea. Însă acest aspect nu îl scutea de gestul pe care îl făcuse, acela de a mă săruta atât de... nărăvaş. Trebuia să-mi sortez gândurile, dar cât mai departe de el pe moment, fiindcă doar stând cu el în hol, mai rău mă simţeam decât bine.

Gone BoyUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum