De dragul tău... (II) (finalizată)

7. Cu acte în regulă

    -Hai, nu te fă c-ai uitat! Destul că mi-a făcut nervi până acum şi cred că răceala am luat-o din cauza ei...

    -Ce? Din cauza Diței? Să nu-mi zici că te-a ținut dezbrăcat de ieri până azi? îmi făcu cu ochiul Victor. Ştii că-i fată mare...sau nu mai e?

     -Nu, nu m-am atins de ea! Mă rog, nu s-o fac să devină femeie.. Ce vrei să ştii? îl întreb nedumerit. De fapt, cine-i fata că mă tot împiedic de ea și nu știu nici cu cine vorbesc...

     -O cheamă Smaranda,  dar toată lumea-i zice Dița, că încă de micuță aşa răspundea celor curioși. 

     -Dița? mă strâmb eu, de parcă nu-mi convenea deloc ce auzeam.

     -Ce? Nu i se potriveşte?

     Drace! M-a frecat în pârâu Dița... parcă-i nume de câine... Mi-era greu să recunosc că fusese destul de pricepută de mă făcuse să-mi dau drumu... sau eram eu prea încins din cauza Mariei?

     -A cui fată este? Zicea ceva de o bunică...

     -Păi bunica ei este vara mamei. Adică e un fel de vară mai de departe pentru mine..., zise Victor.

     Mi s-a ridicat părul pe ceafă. Dița era rudă cu Victor şi dacă afla că eu şi ea ne-am ținut de nebunii pe sub apă... mă însura cu forța.

     -Este săracă sau are avere?
 
    -O vrei pe ea sau te interesează averea ei?

    -Nu-i normal să întreb și de asta? Poate-o face nazuri sau este deja promisă cuiva..., încerc să mă scot din încurcătură. 

     Ce avere putea avea piticania cu bucle negre? De când cu comuniștii nimeni nu mai avea avere. O casă și nişte animale... avea cam fiecare. Şi dacă mă făceam pădurar atunci eu eram cel cu bani și puteam să am pretenții.

     -N-are nimeni putere asupra ei, bătrâne, spuse Victor, să mă lămurească. E ca o iapă neîmblânzită. Când zici c-ai pus căpăstru pe ea dispare. A dus-o buna la horă, s-o vadă flăcăii şi s-o ceară. Unul n-a venit la ea acasă să pună întrebarea, zici că i-a vrăjit sau i-a speriat cu ceva, că e în stare!

     -Pe mine nu m-a speriat nebuna.  Scuze, n-am vrut să-i zic aşa..., încerc să dreg dacă mai era ceva de reparat.

     Victor se opri chiar în fața primăriei și m-am oprit şi eu lângă el.

     -Uite ce-i, Sava! Dița este încă o copilă. Chiar dacă pare naivă sau nechibzuită,  nu uita că-i un copil fără părinți, crescut de o femeie care abia mai vede şi-ar fi păcat să râzi de ea... Mama o mai cheamă pe la noi, dar e mândră, micuța, şi nu prea vine. Să nu-ți bați joc de ea că uit de rudenie cu tine și ...

     -Victor, ce-ți veni? Nu m-am culcat cu ea! Și eu cred că-i doar o copilă, doar că, de câte ori mă vede, se poartă de parcă ar trebui s-o consider femeie.

     -Dac-o vrei o iei de nevastă!  mă avertiză el.

    -N-o vreau, omule!

    -Atunci de ce-am văzut-o acum un ceas ieşind din pădure şi fugind spre sat? 

     Cum? Dița a fost femeia care m-a îngrijit? De ce oare mă mai mir? Fata asta o să-mi dea viața peste cap și n-am să mai pot face nimic... Uite, acum mi l-am pus şi pe Victor pe cap!

      -Crede-mă, nu știu. ..

      -Ți-am mai zis, bătrâne, dacă o vrei a ta atunci o iei de nevastă, nu te bucuri de ea şi-apoi o lași! 

     -A! Aşa da! se auzi vocea primarului din spatele nostru. Bună dimineața!

     -Bună dimineața! salută Victor şi eu apoi, mai reținut.

     Cu primarul mai era un bărbat. Era plinuț, avea obrajii înfocați şi ducea cu el o geantă de piele, din care se vedeau înghesuite dosare pline de documente.

     -Hai, pădurare,  să-ți intri în pâine! zise primarul spre mine şi am intrat cu toții în biroul lui.

     Am semnat hârtii, mi s-au pus ştampile și omul rotofei a început să-mi arate planurile spațiilor împădurite din întreg raionul Neamț și lista pădurarilor cu care trebuia să țin legătura.

     -Să vii până la sfârșitul săptămânii la Roman, la birouri. Inginerul care se ocupă cu instructajul administratorilor silvici ține câteva ore. Vă dă o hârtie la mână, vă spune ce-aveți de făcut şi vă pune să trageți cu puşca de vânătoare. Ai făcut armata, flăcău? se opinti cu privirea în ochii mei.

     -Da, am răspuns eu.

     -Ai ceva rude în oraş, să stai la ele până termini instructajul? 

     -N-am, domnule.

     -Auzi , măi flăcău, de cum ajungi în oraș să nu mai domnești pe nimeni! Din "tovarăşe" să nu mai ieși dacă vrei să n-ai probleme!

     -Da, domnule... tovarăşe! mă corectez iute.

    -Mâine este joi. Orele de instructaj încep de vineri după-amiază până duminică, la prânz. Vii direct la sediu și spui ca te-a trimis tovarăşul Coman. Ştiu ei c-am fost la Valea, şi-apoi în sat, la voi. Vii şi-o să-ți spună unde să stai câteva zile. Să ai ceva bani la tine pentru cantină şi aşternuturi curate. 

     Mă cuprinseră emoțiile. Viața mea devenise alta, cu voia mea. Adio zile petrecute aiurea, pe potecile pădurii! Adio vânătoare după pofta inimii! De-acum eu  eram responsabil pentru tot ce se întâmpla în pădure...

     M-am întors în pădure, la cabană. Înăuntru se mai simțea un iz fin de oțet.

     Dița. Fătuca aceea care mi-a salvat ziua, m-a îngrijit, m-a repus pe picioare... Nu-mi plăcea asta.  Mă obliga să mă port cu ea mai frumos, drept recunoștință.  Dar asta ar fi putut să-i dea idei, că mi-e dragă sau că vreau mai mult. Şi toate  se complicau acum, mai ales că aflasem că era o vară depărtată a lui Victor.

     Îmi pusesem câteva schimburi în ranița de drum.  Trebuia să o fac şi pe asta! Că să rămân în pădure trebuia să devin cu acte în regulă pădurar.