Băiatul din Liceu I și II

Capitolul 17

"Fie ca oricine care iubește să nu fie numit nefericit. Chiar și dragostea neîmpărtășită își are propriul curcubeu." - James Matthew Barrie.

În adâncul sufletului toți tânjim la iubire. Așteptăm de atâta vreme să iubim, visăm la iubire în fiecare secundă a existenței noastre, ne imaginăm cum ar fi dacă am avea alături de noi pe cineva cu care să ne împărțim viața și ne trezim într-o zi luați pe sus de iubire. În sfârșit, cineva a reușit să ne trezească la viață, să ne trezească sufletul.

Simțim cum iubirea crește în noi mai tare cu fiecare gând la persoana iubită. Visăm cu ochii deschiși la revederi romantice, la sărutări pasionale, la cuvinte de iubire. Ne închipuim tot felul de situații, de scenarii cu happy-end, iar într-o zi, ne dăm seama că cel pe care îl iubim nu ne răspunde cu aceleași sentimente.

Mulți spun că iubirea care nu este reciprocă, nu se poate numi iubire. Eu nu sunt de părere că acest lucru este adevărat. Iubirea te lovește atunci când te aștepți mai puțin și ea nu ține cont dacă vrei sau nu, dacă cealaltă persoană simte aceleași sentimente pentru tine.

Ne luăm inima în dinți și îi spunem acelei persoane ce simțim pentru ea, dar crudul adevăr ne lovește în cel mai urât mod posibil. Se formează o ruptură în sufletul nostru. O durere de care nu putem scăpa ușor. O persoană importantă pentru mine îmi spunea mereu: "Nu uita că fiecare zi este diferită și că poți să o iei de la capăt – indiferent de ce s-a întâmplat ieri."

În cele din urmă, mi-am dat seama că asta se întâmplă și între mine și James. Îl plac și chiar i-am împărtășit sentimentele mele, iar el m-a lovit în cel mai urât mod posibil, spunându-mi că sentimentele nu sunt reciproce. Iar acum, mă aflu în fața casei mele, în mașină, după ce am lăsat-o pe Aida lângă cofetărie pentru a-și lua mașina. Îmi fac curaj și intru în casă, zărindu-i pe ai mei în bucătărie, stând de vorbă.

- Trebuie să-i spunem! se aude vocea tatei.

- Dar o să sufere, Nick!

- S-a întâmplat ceva? îi întreb, făcându-i să mă privească.

Erau speriați. Fețele lor îi trădau, văzându-se sentimentele de teamă, dezamăgire, suferință. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei, dar tăcerea care a pus stăpânire în această bucătărie, mă sperie. Mă cuprinde o teamă, iar bucătăria părea din ce în ce mai mică, de parcă mă strângea între pereții ei și voiam să aflu cât mai repede și să plec de aici.

- Spune-i! se aude vocea tatei, din nou.

- Este vorba de bunica ta, spune mama oftând.

- Ce s-a întâmplat cu bunica? spun speriată.

- A suferit un accident și a rămas paralizată. Nu se mai poate mișca, iar cum bunicul tău este bolnav și el, trebuie să locuim cu ei. Mă informează tata.

Nu mai puteam să fac nimic. Cuvintele se făceau auzite încontinuu în capul meu și nu voiau nici cum să iasă. Mintea parcă își bătea joc de mine, repetând într-una cuvintele tatei. Nu știam cum să reacționez sau ce aș putea să zic, dar cert este că în acest moment mă simt cea mai ghinionistă persoană din lume. Cred din ce în ce mai mult că soarta își bate joc de mine.

Fug în camera mea și mă închid înăuntru, lăsând lacrimile să îmi mângâie fața palidă. Amintirile din copilărie cu bunica veneau ca un fulger spre mine. Era atât de plăcut să mă gândesc la copilăria mea. Îmi plăcea să merg la ea și să stau în grădina ei plină cu flori de toate culorile. Alergam prin grădină după fluturi, iar ea mă privea și zâmbea.

Seara, după ce intram în casă de la joacă, bunica mă aștepta cu masa plină de gustări, dar ce îmi plăcea cel mai mult, erau prăjiturile cu ciocolată și frișcă care mi le făcea în fiecare seară și ceaiul meu preferat de zmeură. Era o plăcere să merg la bunica. Fiecare întrebare pe care i-o puneam, avea un răspuns pentru ea, chiar dacă uneori întrebarea nu avea nici o logică, dar ea îmi răspundea cu calm.

Apoi, după ce mâncam gustările făcute de ea, mă pregăteam pentru culcare, iar ea venea și îmi spunea tot felul de povești de când ea avea aceeași vârstă pe care o aveam eu. Iubeam să o ascult câte năzbâtii făcea sau cum l-a cunoscut pe bunicul. Momentul de liniște dispare repede din cauza bătăilor în ușă.

- Scumpo, deschide te rog!

- Acum, tată! îi răspund.

Tata intră în camera mea și se uită cu milă la mine. Nu voiam milă, dar mă durea atât de tare sufletul să știu că bunica mea suferă, că restul zilelor ei v-a zace într-un pat, dar sunt fericită că are un soț iubitor și grijuliu, ceea ce este cel mai important lucru. Așa cum bunicul meu ar face orice pentru bunica să o vadă fericită, așa ar face și tata pentru mama. Niciodată nu i-a plăcut să o vadă tristă.

Mama mi-a povestit despre toate momentele lor frumoase împreună, iar cea mai frumoasă amintire mi s-a părut atunci când ei au fost la plajă, împreună cu părinții lui Alec și Aida.

- Sunt aici pentru tine, scumpo! îmi spune mângâindu-mi capul.

- Știu tată, și îți mulțumesc pentru asta.

- Te iubesc, scumpo! spune, strângându-mă protectiv în brațe.

- Și eu te iubesc, tată!