Gone Boy

Capitolul 7

          — Rowen, eu...

          — Nu mai contează Chase, hai să mergem să dormim, cred că avem nevoie de somn mai mult ca orice pe lume în clipa aceasta.

          Se vedea că doreşte să mai spună ceva, dar s-a oprit şi doar a dat din cap. Am urcat sus la etaj cu foarte mare grijă, nu mai eram siguri pe noi dacă părinţii noştri adormiseră, totuşi încă părea să mai fie lumina aprinsă în cameră.

          Eu am intrat direct în baie, iar Chase se făcuse că pleacă, dar l-am simţit cum se ascunde la scurt timp după uşă, privind prin crăpătură. Eram aproape gol şi voiam să-mi dau jos pantalonii şi să mă bag sub jetul de apă, însă m-am oprit, căci deja simţeam cum iar mă umplu de nervi. Aşa că încă întors cu spatele înspre uşă, l-am întrebat:

          — Vrei să te uşurezi sau...?

          — Da, însă mai pot aştepta.

          Nu îl credeam, dar totuşi l-am lăsat să intre, doar ca să termine odată cu teatrul acesta. Nici că mi-a mai păsat, m-am dezbrăcat de tot şi am pus pantalonii peste coşul de rufe, frumos împăturiţi şi am deschis uşa de la cabină şi m-am vârât sub duş, dând drumul la apă. Mă simţeam ciudat, ştiindu-l atât de aproape, îmi viola intimitatea. Îi puteam simţi ochii cum încearcă să treacă bariera de sticlă a cabinei şi ce-i drept putea vedea destul de vădit formele prin geam.Am încercat să-l ignor, oricum avea să plece la un moment dat. Dar nu o făcuse prea rapid, însă după încă câteva minute, în care îşi spălase dinţii, mi-a urat noapte bună şi a dispărut din baie. Puteam răsufla uşurat în sfârşit. Însă nu puteam nega faptul că era destul de deranjantă această jenă ce o resimţeam prin tot trupul meu. Când eram mai mici, aveam aceiaşi situaţie dar ceva mai atenuată decât acum. Trecerea timpului şi-a pus amprenta asupra relaţiei noastre destul de bine şi nu mai mă simţeam aşa de sigur pe mine că aveam să ne întoarcem la acele vremuri frumoase care totuşi au existat într-un trecut uitat de soartă.

Era atât de bine sub picăturile de apă, care într-un ritm alert se loveau neputincioase de mine, scurgându-se în şiroaie pe trupul meu, aterizând la picioarele mele. A fost o zi grea, dar nu îmi mai venea să plâng, dar ochii tot mă dureau, iar golul din stomac nu dispăruse.

* * *

          Mai voiam să dorm, dar ciripitul păsărilor era infernal. Mi-am scos capul din pernă şi l-am întors înspre ceasul de pe noptieră, era doar ora opt dimineaţa şi mă simţeam de parcă am fost la război. Cu greu am reuşit să mă ridic, mă săgetau toţi muşchii şi aproape că cedasem durerii, căzând din nou în pat. A trebuit să mă ridic brusc, dar nu a fost o idee prea bună, căci a urmat o uşoară ameţeală şi picioarele mi s-au împleticit şi am picat în fund, pe podea precum o piatră.

          Somnul nu îmi fusese aşa de dulce pe cum crezusem. Nici duşul nu mă ajutase atât de mult, doar fusesem relaxat preţ de câteva minute, până ce adormisem, iar acum eram secat de putere, de parcă aş fi stat toată noaptea treaz. Totuşi eram bucuros că nu visasem nimic şi măcar două sau trei ore am dormit câtuşi de puţinul profund.

          Jaluzelele erau uşor crăpate, lăsând dungi luminoase să pătrundă în cameră, retezând zonele pe care le dominau. Părea să fie o vreme frumoasă astăzi, prin urmare trebuia să-mi revin din amorţeală şi să mă fac util. Îmi puteam continua pictura, dar nu acasă, undeva departe, poate în pădure. Căci doar acolo îmi camdoream să-mi petrec timpul, lipsit de contact uman. Poate aş fi putut să-l iau şi pe tata cu mine, aşa am mai fi petrecut timp împreună.