Monarhia Lui Lucifer

Capitolul VI

        - Batya, cred că a venit timpul...Cumpărături...

       - Oh...V-a revenit încrederea in mine...

       - Nu. Nimieni nu a vrut să meargă. Vezi tu...s-a făcut prea linște afară. Credem că e o capcană.

       - Sau că războiul a luat sfârșit, iar noi vom putea ieși de aici în curând, o completez pe Makeda. Mergem împreună?

       - Da. Chris va fi aici în curând.

      -  Știi care e regula... Ne vedem la garaj.

      - Batya, stai!

      -  Ce?

      - Apa sfințită.

       Speram că am să pot ieși de aici, dar niciodată nu m-am gândit că ar fi atât de repede.  Mă îndrept cât se poate de repede spre dormitor, aceleași coridoare slab luminate, același freamăt al lumii subterane. Savuram această gălăgie. Mereu o făceam. Fie că erau copii care se jucau, fie că sunt pur și simplu adulții.

       Mi-am pierdut părinții la începutul acestui război. Am pierdut pe toată lumea care am avut-o vreodată lângă mine. Am fost abandonată pe câmpul de luptă și am încercat să mă ascund mai bine, orice, până l-am găsit pe Jesse. Împreună am încercat să supraviețuim. Niciodată nu ai să te poți obișnui cu acest tip de viață. Am fost găriți de comunitate, prima dată au crezut că suntem niște marionete ale demonilor, înainte de a fi lăsați cu ceilalți am fost tratați ca niște animale. Oamenii mereu au crezut că de demoni ar trebui să ne fie cel mai frică în războiul ăsta, dar nu a fost așa. De cele mai multe ori, îngerii erau aceia care încercau să distrugă.  Pentru a nu le lăsa lor, demonilor...

      -Batya! Jesse mă strigă în timp ce alerga spre mine. Batya, am nevoie de tine. Nu pot să-l găsesc pe Sebastian. Am întrebat pe oricine mi-a ieșit în cale. Nu știe nimeni...

       -Poate a ieșit afară.

       - Dar asta e sinucidere curată!

       - Jesse, gândește-te. L-am găsit pe omul acela printre dărâmături. Cel mai probabil a avut o familie, o prietenă, poate chiar a fost însurat, nu știm nimic despre el. Nu toți suntem făcuți pentru asta.  Urăsc ideea asta a comunității. Dacă am ajuns aici nu înseamnă că trebuie să fim fericiți. Azi mă duc la cumpărături, Mi-a fost cerut, indirect să analizez frontul....E cam liniște...Nu garantez nimic pentru Sebastian. Poate fi deja mort. Pe de altă parte, ești așa o fetiță! Ha ha ha! Îl iau în brațe pe Jesse și îl mângâi pe cap ca pe un copil. Mă ia de cealaltă mână și o ține strâns. Se îngrijora de fiecare dată când trebuia să ies afară.

       - O să stai mai mult decât o faci tu de obicei, nu-i așa? Ia asta. E plină. Nu am  băut din ea. Doar ce am luat-o....

       Am luat-o fără să spun nimic.  Nu știu exact ce Jesse știe despre ce se întâmplă afară...
      
       Chris și Makeda au venit la fix. Nu au spus nimic tot drumul. De când s-au urcat liniștite în mașină până ne-am despărțit la intrarea a ce fusese odată un mare supermarket, singurele sunete au fost cele involuntare. Suntem primele aici, afară. Chris aproape că tremură, Makeda, însă,  se pricepe să ascundă frica mai bine. Dacă nu aș fi cunoscut-o mai bine, aș fi crezut că stângăcia care o face să se împiedice de orice ar fi în jur îi este caracteristică.

      Sunt la ieșirea din magazin, mi-a luat chiar mai puțin decât de obicei. 

       Sunt pregătită pentru un drum care știu că ar putea să-mi fie ultimul. Părul începuse să se zburlească părul pe mine. Îmi auzeam propriul puls. Pur și simplu simțeam cum inima mi se zbate în piept. Inaintez cu pași mici, dați de minimul de curiozitate proprie și de simțul datoriei. Merg, văd, aud totul înainte. Aș fi vrut să nu fiu acolo pentru un minut, în care simt două mâini ce le cuprinde pe ale mele și mă fac să rămân pe loc. Frica mă paralizează. Mă uit în jos, la mâinile mele, la mâinile lor. Recunosc bluzele fetelor. Chris și Makeda. Mă întorc înspre ele și mai speriată. Mă gândesc "Nu e posibil, nu e posibil!". Cred pentru o secundă că sunt folosite de îngeri.  Urăsc să mă gândesc astfel. Pot să le văd acum. Îmi adâncesc privirea în ochii lor, după vreun semn.

      
       - Batya, ești în regulă? Mă întreabă Chris.
       - Batya, suntem aici pentru că nu vrem să te lăsăm singură,  nu acum. Vrem să mergem cu tine. Dar...dacă nu te superi...Ai vrea să mergi tu prima?
      Acum încerc să-mi ascund orice fărâmă de teamă, și evit să le spun că sunt recunoscătoare pentru faptul că, astfel îmi țin spatele asigurat.