Monarhia Lui Lucifer

Capitolul II

     - Batya, vii cu noi azi, nu? Ia asta.     
     Makeda îmi da o sticlă de apă sfințită. Știam regula. Chiar dacă ești femeie, nu ai voie să ieși afară până ce nu ai băut limita de apă sfințită.
     - Mulțumesc, Makeda,deși nu înțeleg regula asta. Nu-i văd rostul.
     - Se numește protecție, Batya. Nu știm mai nimic despre ei.
     - Nu ne vor face nimic.
     - Cum poți avea încredere în demoni?
     - Nu am.
     - Atunci?
     - Cred în setea lor de stăpânire, iar noi, femeile, insemnăm viața. Care e sensul în a fi stăpân asupra unui pământ gol?
     - Chiar crezi ceea ce spui?
     - Da. Te aștept pe tine și pe Chris la garaj. Dacă nu veniți în 10 minute, plec de una singură.
     - Nu ai lista de cumpărături.
     - De ce poate avea nevoie o mare masă de oameni care vrea să se ascundă? Makeda, am fost afară de mai multe Ori ca tine. Nu am nevoie de comenzi de la tine.
     - Ai băut apa? În acel moment dau pe gat restul de apa.
     - Da.
     Mașinile mari de teren mă așteptau.  Le cunoșteam cel mai bine. Uram lumea de afară,  și totuși eu ieșeam cel mai des, sub pretextul proviziilor. Simțeam ca și cum ceva mă chema.
     De fiecare data când ieșeam de sub orașul subpamantean, puteam vedea lumea mea, pe care o iubeam atât de mult , din ce în ce mai distrusă.
     Deschid portiera, mă urc în masina și bag cheia în contact. Trecuseră deja 7 minute. Nu mintisem când am spus ca am sa plec fără ele. Cu siguranță mai plecasem fără alții. Makeda și Chris au venit alergând peste 2 minute. Au răsuflat ușurate când m-au văzut în masina. Peste doua ore aveam partea mea de provizii încărcate în masina. Lui Chris și lui Makeda le mai trebuia cel puțin o ora și jumătate.
     Încui mașină și plec. Câmpul de lupta al acestui război m-a fascinat încă de la bun început. De partea îngerilor puteai simți lumina, binecuvântarea.  De partea demonilor erai înghițit în disperare. Aceste sentimente , pe front erau împărțite în tine și suprimate de către apa sfințită.
     Prezenta mea perturba bătălia ce are loc în fața ochilor mei. Îngerii se opresc și în ochii lor se poate citi " O putem folosi". Demonii se uitau la mine cu disperare putandu-sa citi pe chip "Femeie, ce cauți aici?". Am văzut de zeci de ori aceste expresii. Puteam sa disting unii demoni. II mai văzusem. Mă cunoșteau.
     Clădirile sunt distruse. Unele în flăcări,  altele sunt arse complet. Șosele,  străzi,  natura. Tot ceea ce lăsase Dumnezeu în Creație era aproape distrus. Munca Lui murea, iar eu nu puteam sa fac nimic, decât sa privesc.
     Sentimentele raiului și ale iadului se intensifica.  Trebuia sa plec, pana nu era Prea târziu,  pana nu eram mâncată de propriile sentimente.
     Mă întorc și îmi croiesc drumul spre mașină. O liniște mortuară se lăsă pentru o clipă, de parcă războiul s-ar fi oprit. De printre dărâmături se aude un scârțâit, iar câteva pietre se rastogolesc pana la picioarele mele. Îmi ridic privirea și văd un bărbat prins în ruine.
     - Oh, Doamne! Îmi scăpă printre buze.
     -Ajuta-ma, te rog.
     Mă apropii de barbat. Nu puteam simți nicio  aură demonică, deși efectul apei sfințite nu trecuse cu totul. Părea un om normal. Împing lemnele a ceea ce odată fusese parte dintr-o casă.
     - Cum te cheamă?
     -Sebastian.
     -Ești rănit?
     - Nu știu,  nu simt decât o mica durere la piciorul drept.
      - Poți sa te ridici?
     După câteva încercări eșuate, Sebastian se da bătut și îmi răspunde.                                                   -Nu.
      L-am cărat  pe Sebastian până la mașină și mai departe, spre lăcaș. Era o minune ca cineva a rămas în viața atâta timp.
     - Cum ai supraviețuit? l-am întrebat.
     - M-am ascuns, am fugit.
     -Cum ai scăpat de demoni?
     - Am avut noroc.
     Ceva în răspunsurile și tonul în care răspundea la întrebări mă făcea sa nu am încredere în ceea ce spune. Trebuia să vorbesc cu bătrânii înainte de a-l introduce celorlalți. Alt ceva îmi spunea ca o sa fiu interogată și pedepsită pentru ca am deviat de la traseu.