Capitolul al XIX

1.8K 162 12
                                    

JOLANNE POV

Mi-am deschis ochii privind intr-o ceaţă.

Am murmurat slab şi am încercat sa ma ridic fiind încătuşată de două brate. Mi-am ridicat capul privindu-i chipul adormit.

M-am ridicat încercând sa nu il strezesc si m-am îndreptat spre fereastra camerei. Aceasta era aburinda. Am privit padurea mohorata peste care trecuse ploaia. Crengile copacilor erau plecate de vant, frunzele acestora erau bătute de ploaie, pana si iarba se plecase sub domnia sa. Soarele refuza sa se arate stand ascuns dupa nori. Asemenea unei inimi rănite peste care a trecut o mare dragoste, toata natura va reinvia, chiar dacă va dura un timp sa isi revină.

Aseară creasem si ma lasasem cuprinsa in braţele lui. Cu cat incerc sa il indepartez cu atat se apropie in neştiinţa. Am obosit sa plec, sa sufar demult. Incepusem sa devin indiferenta, sa imi ascund sentimentele, dar el a stricat tot.

Ii dorisem să fie fericit, i-aş fi spus-o de o mie de ori in o mie de feluri dacă as fi avut timp. Dar cine i-af fi îngăduit să fie fericit cu alta? Pentru nimic in lume!

După ce am îmbrăcat rochia albastră cu proderi aurii am parasit camera. Adrian nu se trezise, pe semne că era extenuat.

Am trecut pe lângă tablouri poposind cu privirea pe cele 2 sfâşiate.

Am coborât scările. La parter domnea liniștea. Soarele nu răsărise demult, probabil nici Lucrecia nu se trezise.

Am privit in jur observând o uşă în spatele scărilor.

Mânată de curiozitate am străbătut drumul pana ea apăsând sfios pe clanţa argintie. In faţa mea a aparut o grădina în spatele careia se intindea pădurea. Am facut un pas in faţa pentru a putea cuprinde toata frumusetea grădini.

În mijloc o fântână de piatră trona impunator. În jurul ei erau trandafirii roşii, albi, rozali iar printre ei si alte flori. Parea ca si cum nu ar fi foşti stricati de uratenia ploi. Am înaintat privind o piatra mare din marmură în capătul grădini.

Era ceea ce parea a fi o piatră de mormânt în jurul căreia erau o sumedenie de trandafiri Rosi. Am dus mâna spre scrisul în piatră un spin intepandu-ma. Mi-am tras mâna suspinând de durere.

Mi-am mijit ochii încecând să descifrez scrisul.
"Anelize Dupleix
1830-1853
Aici se odihneşte cea mai frumoasă floare, cel mai pur suflet. "

Probabil aici era îngropată soţia domnului Dupleix. Deobicei oamenii îşi îngroapă rudele în cimitir, dar cine sunt eu să spun asta?

Am ignorat piatra de mormânt începând să culeg mai multe flori pentru a face un buchet. Am ales doar trandafiri. Asemenea mamei, adoram aceste flori gingaşe, plăpânde, dar care te-ar putea răni cu spini lor. Aidoma dragostei. Ar părea că doar dragostea te poate face sa pluteşti, să te bucuri de viaţă prin aspectul sau ademenitor, dar, asemenea trandafirilor, te poate face una cu pământul într-o secundă.

Am luat buchetul privindu-mi mâinile zgâriate. Am ignorat rănile bucurandu-mi ochi cu frumuseţea florilor. Poate aşa e şi dragostea, trebuie să ignori rănile care ţi le lasă pentru a privi adevărata ei frumuseţe.

Am păşit în castel spre sala principală. Pe masa mare se afla o vază de culoare rozalie cu diferite picturi florale. Am luat carafa cu apă care stătea alături turnand apa din ea în vaza. Am aşezat florile zâmbind mulţumită.

Totul era linistit. Nu părea că cineva sa trezise încă.

Puteam pregăti micul dejun până ce se trezeau toti.

Pasăre De NoapteUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum